Scrisoarea celor şase (I)

În martie 1989, şase „grei“ ai partidului – Gheorghe Apostol, Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Constantin Pîrvulescu, Grigore Răceanu – i-au adresat o scrisoare deschisă lui Nicolae Ceauşescu, în care luau poziţie critică faţă de regimul dictatorial de la Bucureşti. Citit astăzi, documentul – cunoscut în bibliografia de specialitate sub numele „Scrisoarea celor şase“ sau „Apelul celor şase“ –, pe lîngă ecoul pe care l-a avut în epocă, cînd difuzarea lui la Europa Liberă a creat, în rîndul populaţiei, o stare de euforie de nedescris, îşi adaugă, după 20 de ani (cifra fatidică prognozată de Brucan), distanţa necesară pentru a evalua deplin o poziţie asumată din interiorul partidului comunist, căci semnatarii purtau ei înşişi pecetea sistemului care i-a creat şi pe care l-au slujit cu abnegaţie şi devotament, contribuind efectiv la consolidarea şi la menţinerea lui prin teroare şi crimă. (N. red.)  

„Într-un moment cînd însăşi ideea de socialism pentru care am luptat este discreditată de politica dv. şi cînd ţara noastră este izolată în Europa, ne-am hotărît să luăm poziţie. Sîntem perfect conştienţi că făcînd aceasta ne riscăm libertatea şi chiar viaţa, dar ne simţim datori să facem un Apel la dv. de a schimba actualul curs politic, înainte de a fi prea tîrziu.  1. Comunitatea internaţională vă reproşează nerespectarea Actului final de la Helsinki, pe care l-aţi semnat personal. Cetăţenii români vă reproşează nerespectarea Constituţiei, pe care aţi jurat. Iată care sînt faptele: a. Întregul plan de sistematizare a satelor şi mutarea forţată a ţăranilor în blocuri cu 3 etaje sînt împotriva art. 36 din Constituţie, care protejează dreptul la proprietate personală a unei gospodării cu anexe şi cu terenul pe care ele sînt situate.“ (va urma)  

După România liberă, 9 ianuarie 1990