Războiul Crimeii şi viermii de mătase

Ca "persoană neautorizată", n-am putut intra în curtea casei din str. Theodor Aman nr. 4. Am admirat prin gard restaurarea într-adevăr excepţională a uneia dintre rarele clădiri care au avut norocul de a găsi un proprietar conştient de valoarea ei. E timpul ca aceşti investitori să înţeleagă că au mai mult de cîştigat dacă-i redau vechii case frumuseţea din tinereţe, în loc să o dărîme ca să construiască un imobil de raport, în stilul anonim, postmodern. Cîştigul e şi al oraşului, care-şi regăseşte aspectul din zilele sale bune, de pe vremuri, cînd asemenea clădiri îi afirmau identitatea europeană şi, totodată, originalitatea, fie că aceasta era dată de sinteza stilurilor sau numai de frunzişul îmbelşugat al arborilor care le înconjurau. Strada Theodor Aman, de la colţul cu Berthelot pînă la celălalt capăt, prin care se leagă de Mircea Vulcănescu (nume care l-a înlocuit pe legendarul Ştefan Furtună pentru strada odinioară a Sculpturii), a rămas aproape intactă. În orice caz, şi-a păstrat atmosfera tihnită, bătrînească, de patriarhală provincie. Spre deosebire însă de faţadele jupuite, cu stucaturile roase, care se mai văd în dreapta şi în stînga, nr. 4 este acum o splendoare. Azi-dimineaţă, trei servitori stropeau gazonul proaspăt care se întinde în faţa casei, iar aceasta îşi aşteaptă cumpărătorul care va fi atras de fizionomia ei echilibrată şi elegantă. În fotografie nu se vede scara monumentală care suie la parterul înalt şi la piciorul căreia se oprea altădată automobilul, înainte de a pătrunde în garajul din fundul curţii. Prin anii ’50, casa fiind naţionalizată, era sediul unui serviciu de stat, dar, înainte, a cui fusese ea? La această adresă figurează pe lista din 1935 a membrilor Jockey-Clubului domnul George Lakeman. În 1930, locuia încă în str. Negustori, nr. 1 bis, unde era înscris ca membru la Automobil-Clubul Regal Român, sub numele uşor diferit de G. Lakeman-Economu. Din ambele asociaţii făcea parte din ajunul primului război mondial. Fiind căsătorit cu o româncă, al cărei prim soţ fusese un Butculescu, a avut cu ea o fiică, mai tîrziu măritată cu Nicky Chrisoveloni, directorul Băncii familiei. Eric Tappe, care l-a întîlnit în 1945, fiindu-i oaspete la moşia de la Novaci, scrie: "bătrînul domn Lakeman, al cărui tată era englez, are barbă şi un aer cordial". Culmea este că şi eu îl ţin minte tot aşa, deşi cred că l-am văzut vreo zece sau cincisprezece ani mai tîrziu. Bunicul său fusese Stephen Lakeman, fost colonel în armata otomană în timpul războiului Crimeii, după care s-a stabilit la Bucureşti, unde era cunoscut sub numele său turcesc de Mazar-Paşa. Casa lui, aflată pe lîngă Biserica Enii, a găzduit în 1874 o faimoasă adunare a opoziţiei coalizate contra guvernului conservator Lascăr Catargiu, din care s-a născut apoi partidul liberal. Domnul vînjos, cu barbă albă şi cu o pălărie cu boruri largi, care mi-a fost arătat pe stradă era aşadar descendentul lui Mazar-Paşa! În strada Aman exista şi o a doua clădire, în fundul curţii, cu ferestrele privind spre casa mare printr-o perdea de iederă. Jos, lîngă coteţele de găini, era un butuc strîmb şi noduros de viţă-de-vie, dar vinul roşu şi gustos cu care era aprovizionată familia Stavila venea de la Nicoreşti, fiindcă acolo mai rămăsese un petec de răzeşie. Garajul, în care era adăpostită o parte din biblioteca istoricului Ion Vlădescu (primul soţ al Vioricăi Stavila, născută Raşef), servea la creşterea viermilor de mătase. Era una dintre soluţiile de supravieţuire pe care le încercau din cînd în cînd aceşti prieteni ai părinţilor mei: ea, profesoară de latină prin Dudeşti-Cioplea, el, filozof, teolog şi poet, dar, ca fost şef de cabinet al lui Ion Petrovici, redus la a vinde la Talcioc şi terorizat de securistul beţiv care locuia la parter. În aceeaşi casă rău famată în plină construcţie socialistă, am fost prezentat unui fost senator de Tecuci, care căra cu spatele mobile grele. După eşecul previzibil al aventurii sericicole, s-au cumpărat, cu preţul ultimelor bijuterii, tablouri: toate de maeştri, un Degas, un Pissarro, un Zuloaga, toate false! Cărţile din garaj, cîte am primit atunci sau le-am cules mai tîrziu din podul - chiar de sub streaşina - unei case din Ploieşti, au ajuns la Facultatea de Istorie din Bucureşti, în afară de cîteva volume pe care le păstrez în amintirea acelor prieteni dragi. Unul dintre ele, în nemţeşte, despre Egipt, purta iscălitura lui Coşbuc. Aşa se împletesc istoriile caselor, înainte să se stingă ca flacăra unei lumînări, fie că zidurile mai durează sau nu. P.S. Articolele mele pe care Dilema veche a avut bunăvoinţa de a le găzdui săptămînal din august 2006 pînă în ianuarie 2008 au fost adunate sub titlul Case şi oameni din Bucureşti, la Editura Humanitas, într-o carte care va fi lansată la Tîrgul Bookfest, duminică, 8 iunie, orele 14,00.