Palatul Popescu

Aşa trebuie să i se spună de acum înainte palatului Ştirbei, fiindcă moştenitorii prinţului Barbu, nepoţi şi strănepoţi, s-au despărţit de casa din Calea Victoriei, aceasta trecînd în proprietatea unui domn Ovidiu Popescu. Nu numai că au vîndut palatul, cu anexele şi terenul viran din spate, unde era cîndva o magnifică grădină, dar au vîndut şi "drepturile litigioase" asupra unei mari suprafeţe ce se întinde între Calea Victoriei, strada Banului, strada General Budişteanu şi Calea Griviţei. Acum, cu "drepturile litigioase", aşadar contestabile, se întîmplă în ţara asta un lucru foarte periculos. Nu vreau să spun nimic despre cazul în speţă, pe care nu-l cunosc, dar, vorbind din experienţă proprie, ştiu că există diverse puşlamale care s-au specializat în cumpărarea acestor materii de proces care pot să aducă mari cîştiguri pe o bază de tot fragilă. "Mafia recuperărilor", cum i se spune în presă, este formată din întreprinzători cărora vechii proprietari sau urmaşii lor ajung să le vîndă pretenţii, nu realităţi concrete, pretenţii pentru care aceşti parveniţi au mijloacele de a obţine confirmarea tribunalelor. Rezultatul care ar fi să încununeze achiziţia şi manevrele menite să o extindă a putut fi văzut, ca machetă, la Expoziţia Anuală de Arhitectură de anul trecut: un lanţ de clădiri cît un munte, care va împresura şi domina palatul Ştirbei. Proiectul, aşa cum a crescut de atunci, este semnat Arsene, şi cu asta am spus destul, avînd în vedere celelalte construcţii din ultimii ani de care acest arhitect şi-a legat numele. Monumentul istoric va fi redus la o talie pitică în raport cu noile dimensiuni ale vecinătăţii. De altfel, în 2007, s-a pus chiar întrebarea dacă imobilul din Calea Victoriei 107 n-ar putea fi declasat. Ia să vedem: cîte palate domneşti au mai rămas în Bucureşti? Cel al lui Grigore Dim. Ghica de la Colentina a fost mult transformat, la un moment dat era un restaurant şi, de la o vreme, e închis, cu paznici şi cîini, nu se ştie de ce. Atunci, numai acesta din Calea Victoriei îşi păstrează, cel puţin pe dinafară, înfăţişarea din secolul al XIX-lea. După ce familia l-a pierdut (prima oară!), a găzduit mulţi ani Muzeul de Artă Populară, sub direcţia lui Tancred Bănăţeanu, apoi un muzeu al sticlei şi ceramicii sau aşa ceva, unde intraseră porţelanurile expuse altădată la Sinaia, într-una din vilele de pe malul Peleşului, mai jos de castel, devenind astfel o secţie a Muzeului Naţional de Artă. Cînd clădirea a fost restituită moştenitorilor Ştirbei, chiar în dimineaţa în care s-a semnat actul, au dispărut cîteva sobe din palat, o găinărie, cea din urmă răbufnire a luptei de clasă. Ce ar fi fost dacă destinaţia de muzeu ar fi fost păstrată, fireşte, plătind o chirie negociabilă? Poate chiar un muzeu al Ştirbeilor, familie care a lăsat o urmă adîncă în istoria acestei ţări. Am văzut altădată lăzile de documente pe care doamna Marie Costinescu le-a lăsat la Biblioteca Academiei înainte de a pleca în Germania şi erau acolo atîtea scrisori ale lui Barbu Dimitrie Ştirbei, portretul soţiei sale, Ecaterina doamna, diplome de decoraţii străine... Istoria este iarăşi alungată dintre zidurile care-i aparţineau. Clădirea se datorează, într-o primă etapă, arhitectului Michel Sanejouand, care a lucrat în anii 1833-1835, cînd Ştirbei era un foarte activ şi destoinic vel logofăt al Trebilor Bisericeşti, adică ce ar fi fost mai tîrziu ministrul Cultelor şi Instrucţiunii. În 1848, după cum povesteşte colonelul Lăcusteanu, armata rusă de ocupaţie era gata să instaleze acolo un spital militar. Pentru a salva "casa cea mai frumoasă din capitală", s-a organizat un bal în cinstea generalului ţarist şi, după ce l-a îmbunat pe acesta, Lăcusteanu, care era responsabil cu încartiruirea, răsuflă uşurat: "Peste cîteva luni Ştirbei au fost numit domnitor şi, dacă ar fi găsit casa spital, ce goană mi-ar fi dat în toată domnia lui!". După ruşi au venit trupele austriece, comandate de Coronini, un italian din Gorizia, care a adus cu el în 1854 cîteva mii de soldaţi italieni, şi palatul s-a deschis iarăşi pentru alte baluri. Forma actuală, cu cariatidele de pe faţadă, este modificată din 1882, prin intervenţia arhitectului Hartmann, la cererea lui Alexandru Ştirbei, unul dintre fiii fostului domnitor. Chiar nu mai vrea nimeni să-şi aducă aminte? Dispreţul faţă de trecut a devenit o boală naţională.