Note disparate
Regăsesc, printre note şi coupures din ziare şi reviste, un interviu luat anul trecut lui Richard Millet, romancier (fecund, dar discret) şi editor la Gallimard. Interviul era prilejuit de apariţia unei cărţulii a lui Millet intitulată Le Désenchantement de la littérature (Dezvrăjirea literaturii). Rar poziţie mai radicală: Millet crede, pur şi simplu, că asistăm la sfîrşitul literaturii. Cauzele sînt de căutat şi în prăbuşirea ideii de autoritate şi în înlocuirea sistemului de transmisie tradiţional. Banalizarea figurii scriitorului a dus la ştergerea diferenţelor dintre scriitorii buni şi scriitorii proşti: oricine poate, astăzi, să fie scriitor. Exact ceea ce îşi propun atelierele de scris din Statele Unite. Romanul a devenit un instrument de promovare socială: "Soţiile scriitorilor au început să scrie, amanţii soţiilor de scriitori de asemenea, amantele s-au pus şi ele pe scris. Toată lumea scrie". Studenţii de la Litere nu mai citesc (pot depune mărturie în acest sens), limba franceză e în agonie, am intrat deja într-o epocă a inculturii. Millet îl citează pe Orwell pentru care distrugerea sintaxei este concomitentă distrugerii unui sistem politic. Literatura nu mai produce mituri, ultimul mit literar francez a fost - crede Millet - Françoise Sagan. Romanul de mîine va fi larg majoritar de limbă engleză, un hibrid între Harry Potter şi cărţile poliţiste ale lui Michael Connelly. Pe cît de sumbru este Millet pe atît de euforici sînt Gilles Lipovestky şi Jean Serroy în Lâécran global, Seuil, 2007. Dar aici e vorba despre ceea ce autorii numesc ecranosferă, incluzînd atît ecranul de cinema, cît şi ecranele televizoarelor, calculatoarelor şi telefoanelor mobile. Modelul absolut şi fertil rămîne în continuare - opinează autorii -, cinematograful; el este cel care a menţinut prioritatea povestirii, chiar şi atunci cînd romanul s-a aflat în criză: "Dintre toate maşinăriile de visuri pe care le-a inventat geniul uman, cinematograful nu este numai cea mai ingenioasă, ci probabil şi cea mai performantă. Oamenii secolului XX au deschis, graţie lui, teritoriile imaginarului într-un chip total inedit, prin intermediul unui dispozitiv ce dă iluzia vieţii în însăşi mişcarea ei. Visurile lor au fost proiectate, vizualizate, ca printr-o vrajă, pe ecran". Multe zone ale vieţii sociale au ajuns să imite universul-cinema. Cît priveşte ecranul informaţional, el ar favoriza, în ciuda aparenţelor, senzualitatea şi sensibilitatea: "Ironie a epocii noastre. Cu cît lumea devine mai imaterială şi virtuală, cu atît asistăm la ascensiunea unei culturi ce valorizează senzualitatea, erotizarea, hedonizarea existenţei". O parte a vieţii noastre se desfăşoară în faţa ecranelor, dar alta, nu mai puţin importantă, se investeşte în plăcere, gust pentru călătorii, pasiune pentru muzică etc. Cu alte cuvinte, Homo aestheticus a fost reinventat graţie lui Homo ecranis. Acest optimism euforic este întreţinut, bineînţeles, şi de mass-media. În decembrie 2006, Time desemna drept "personalitate a anului" pe utilizatorul anonim al ordinatorului. Revista înţelegea astfel să celebreze trecerea la noua democraţie numerică. Iniţiativa a provocat reacţia vehementă a filosofului Slavoj Z¡iz¡ek (într-un articol din Le Monde) pentru care egalitatea cyberspaţiului este înşelătoare: el propune o realitate fără substanţă. Aşa cum, de altfel, se întîmplă curent în societatea noastră: avem cafea fără cofeină, bere fără alcool etc. Abundenţa haotică a mesajelor şi a circuitelor este reversul acestei pretinse democraţii directe.
