Memoria Căii Victoriei

De la o vreme, se înmulţesc cărţile despre Bucureşti. Sub forma albumelor de fotografii sau a reeditărilor de amintiri sau reconstituiri istorice, la care se adaugă şi cîteva noi, se trezeşte conştiinţa bucureştenilor că oraşul lor are o identitate pe care riscă să şi-o piardă şi că, atîta timp cît încă sînt cruţate acele cartiere şi clădiri care manifestau cu mîndrie ori amintirea trecutului, ori prima noastră europenizare, titlurile cu care pretindem o nouă integrare în Europa mai pot fi văzute sau pipăite. Poate să fie şi o remuşcare, o pocăinţă, prin care să răscumpărăm greşelile trecute. Printre altele, a apărut de curînd (? fără dată pe copertă) un album, la NOI Media Print, care se cheamă Bucureştiul interbelic. Calea Victoriei. Textele care însoţesc fotografiile sînt şi traduse în englezeşte, aşa că subtitlul Interbellum Bucharest sună ca marca de pistol "Parabellum", iar porecla de "beizadea Viţel" a lui Grigore Sturdza, de care nu era nevoie pentru a prezenta palatul din Piaţa Victoriei, ca şi cum ar fi "Viţelul tînărului prinţ"! Franţuzeşte mai ştiau oamenii altădată, dar acum se vorbeşte şi se scrie un jargon pseudo-ingliş, ca în insulele Salomon. Prefaţa (semnată Tudor Octavian) era inutilă. Identificarea subiectului fotografiilor nu-i nici ea fără cusur: lîngă Patriarhul Miron şi N. Iorga (cu jobenul obligatoriu la civili pentru ţinuta oficială!), nu e Carol II, ci generalul Gavrilă Marinescu stînd de vorbă cu Tătărescu, probabil în 1932. Cu toate astea, cartea se ţine cu plăcere în mînă şi, pe cînd unora le stîrneşte nostalgii, altora, celor mai mulţi, le aduce folos, dezvăluind o planetă necunoscută. Unele după altele, pozele urmăresc paşii cuiva care ar fi pornit de la cheiul Dîmboviţei spre celălalt capăt al străzii. În primele imagini, de la Bobotează, se recunosc regele şi fiul său, asistînd la ritualul sfinţirii apelor pe care-l descrie şi Paul Morand între impresiile sale din Bucureşti; la piciorul scării coborînd spre rîu, patru bărbaţi dîrdîiau în cămeşoaie, gata să pescuiască crucea aruncată de Vodă în acest Iordan tulbure şi glacial. Mai departe, tramvaie, automobile şi vreo trei birje sînt imobilizate de fotograf în piaţa zisă atunci a Senatului, astăzi a Naţiunilor Unite. Începutul Căii Victoriei este, îndată, sugrumat între clădirile monumentale, prestigioase, care erau Palatul Poştelor şi Casa de Depuneri, prima ascunzînd cu faţada ei pompoasă, împrumutată după un model de la Geneva, bisericuţa Stavropoleos. O fotografie din cei dintîi ani ai secolului arată încă zidul incintei vechiului han Zlătari, dincolo de poarta căruia, cu clopotniţă, se iţeşte biserica nouă, într-un fel de stil secession care nu s-a potrivit niciodată cu locul. Alte fantome sînt librăria Socec şi legaţia Rusiei imperiale, vîndută de sovietici, cînd şi-au construit-o pe cea de la Şosea, aşa că micul palat a fost înlocuit în 1936 cu un bloc mătăhălos, la colţul cu str. Eforiei. După Cercul Militar şi peste drum de Capşa, se deschidea strada Sărindar, în perspectiva căreia se zărea Universul, iar Adevărul şi Dimineaţa erau instalate în frontul stîng al străzii. Urmează instantanee luate pe Calea Victoriei (segmentul dintre Cercul Militar şi Palatul Telefoanelor), senzaţionale: un furnicar de lume care se revarsă de pe trotuare, încît doar prin mijlocul străzii îşi fac loc cortegiile oficiale, caleaşca regală însoţită de cîţiva călăreţi. Marea majoritate a trecătorilor vizibili acolo sînt bărbaţi: sute de pălării, una lîngă alta. Dacă aşa era în zilele obişnuite, cu atît mai mare era îmbulzeala la manifestaţiile politice, fie că mulţimea ieşea din clubul Partidului Ţărănesc sau se încolona, cînd liberalii erau în opoziţie, sub lozincile. "Trăiască Regele, trăiască România Mare!" şi, neapărat, "Jos guvernul incapabil!" De partea cealaltă, autoritatea: la un 10 Mai, Armand Călinescu şi, în spatele lui, Argetoianu. Vechiul palat regal, cum apare într-un colţ, era de o simpatică modestie: aşa fusese în tinereţea lui Carol I. Mult mai trufaşă este casa Cantacuzino, purtînd pe frunte armoariile de piatră şi cu leii păzindu-i pragul. Cît despre Palatul Sturdza, splendoarea saloanelor care se văd aici păstra, pînă la înlocuirea cu clădirea în stil fascist italian pe care ne-a lăsat-o Duiliu Marcu, atmosfera Europei lui Napoleon al III-lea. Fotografiile provin din patru colecţii particulare: puse împreună într-o succesiune bine gîndită, ele au dat o carte frumoasă.