<i>In vino felicitas</i> (II)

Scriitori şi artişti care au adus laudă vinului? Nenumăraţi, fireşte: de la Baudelaire la Jim Harrison, de la Rabelais la Cézanne sau de la Claudel (de ce nu?) la - surpriză! - Colette, o foarte competentă cunoscătoare în materie. Şi totuşi, Pivot nu insistă asupra scriitorilor care au crezut că găsesc în alcool sursa inspiraţiei creatoare: lista ar fi prea lungă, iar beţivii simpatici sînt excepţia, şi nu regula. O excepţie este Antoine Blondin ce are, în Dicţionarul îndrăgostit al vinului, privilegiul unei "intrări" separate. Blondin, din generaţia zisă a "husarilor" (alături de Roger Nimier, Jacques Laurent - romancieri admirabili, lansaţi în anii ’50 şi, în consecinţă, puţin cunoscuţi la noi), cronicar fidel al Turului Franţei (competiţie ciclistă la a cărei transformare în mit a contribuit substanţial), omul care - se zice - nu era niciodată treaz şi care a declarat că nu va reuşi niciodată să intre la Academia Franceză deoarece între locuinţa lui şi sediul Academiei se aflau nu mai puţin de cinci bistrouri; unul ar fi fost de ajuns - comentează Pivot - din moment ce vorba favorită a lui Blondin era "încă un rînd..." Sînt prezenţi, în schimb, scriitori celebri care au fost - şi nu doar din capriciu - cultivatori, ceea ce nu înseamnă că erau numaidecît şi amatori rafinaţi. Montesquieu a trăit în bună parte graţie veniturilor obţinute din recoltele sale de vinuri Bordeaux. Voltaire, care cumpăra în fiecare an măcar două butoaie cu vin (de preferinţă Bourgogne), a încercat în 1757 să planteze, la reşedinţa lui de lîngă Geneva, viţă burgundă; culmea e că a şi reuşit. Paul-Louis Courier, celebrul pamfletar, era un viticultor cu acte în regulă, profesionist ireproşabil; nu-i cam pria însă vinul - era tăcut, singuratic, ursuz (a sfîrşit asasinat de unul din paznicii săi). Lamartine însă, consecvent în megalomanie, spera că prestigiul de poet şi de om politic îl va ajuta să vîndă mai uşor vinurile sale de Mâcon, după toate aparenţele destul de mediocre. În fine, Mauriac, absorbit de dilemele lui religioase, n-a manifestat nici cel mai mic interes pentru vinul produs în proprietatea lui de la Malagar, un excelent bordeaux. Paginile consacrate şampaniei sînt un regal (nici n-ar mai fi cazul să spun că Pivot detestă whisky-ul şi că e un inflexibil "hidrofob" - cuvîntul apare la Diderot, în Jacques Fatalistul). Cea mai veche marcă de şampanie? Ruinart, creată în 1729. Cea mai rafinată, generînd un adevărat cult? Probabil Krug, şampania pe care "jurau" Julien Green, Hemingway şi Paul Morand. Cea mai celebră? Veuve Clicquot. Doamna Clicquot a existat în carne şi oase, a rămas văduvă la 27 de ani, iar meritul de a impune marca de şampanie îi revine exclusiv. În Casablanca - aminteşte Pivot - Bogart recomandă şampania Veuve Clicquot din 1926, dar cînd o sărută prima oară pe Ingrid Bergman, pe masă e o sticlă de Mumm Cordon Rouge. În filmele de început, James Bond bea Dom Pérignon, după care optează pentru Veuve Clicquot. Oscar Wilde, provocator ca de obicei, susţinea că la cuplurile căsătorite bei foarte rar şampanie bună. Aşa să fie? În schimb, cum să nu-i dai dreptate marchizei de Pompadour: şampania "este singurul vin care, odată băut, o lasă frumoasă pe o femeie". Să spicuim mai departe. Cele mai bune vinuri seci din lume? Chassagne-Montrachet, Puligny-Montrachet, Aloxe-Corton, Meursault: sînt patru sătucuri din Bourgogne. Inventatorul tirbuşonului? Britanicul Samuel Henshall, clergyman, în 1795; curioşii pot vizita Muzeul Tirbuşonului, din localitatea Ménerbes, în regiunea Luberon. Extraordinară e povestea faimosului vin Mouton-Rothschild, creaţie a baronului Philippe de Rothschild, personaj ieşit din comun, traducător din Marlowe, director de teatru, producător de filme, autor - alături de Darius Milhaud - al unui balet, candidat nefericit la Academia Franceză; a avut ideea genială de a comanda desenele de pe etichetele sticlelor unor mari artişti, Dali, Chagall, Picasso, Delvaux etc. Tradiţia familială e strălucit continuată de Philippine de Rothschild, fostă actriţă la Comedia Franceză şi în compania Renaud-Barrault. Era de aşteptat ca o asemenea avuţie naţională să stîrnească pofte aprige. După căderea lui Napoleon, 600.000 de sticle de şampanie Moët et Chandon au trecut graniţele, ajungînd pînă la Moscova. Pivniţele din Champagne au fost golite şi în anii Ocupaţiei: Ribbentrop era un avizat cunoscător (se căsătorise, în paranteză fie spus, cu fiica proprietarului vinului spumant german Henkell), Goering prefera vinul de Bordeaux, Goebbels pe cel de Bourgogne. Rezistanţa franceză nu stătea însă cu mîinile încrucişate: André Terrail, patronul marelui restaurant parizian "La Tour d’Argent" a ascuns mii de sticle preţioase, după un perete fals. Bachus şi Venus - notează Bernard Pivot - sînt singurii zei antici care au supravieţuit. Pe coperta dicţionarului e reprodus de altfel un detaliu din tabloul lui Nattier "Alianţa dragostei cu vinul". Paginile despre relaţia dintre sex şi vin sînt pe cît de dense pe atît de explicite. Rezumate, ele şi-ar pierde farmecul. Reţin doar acest proverb lyonez: "Pentru ca vinul să facă bine femeilor, trebuie ca bărbaţii să fie aceia care îl beau". Femeilor, am văzut mai înainte, le reuşeşte şampania...