La Paris, România încape într-o farfurie
Istoria ei abia se plămădeşte, pe strada Nilului din Paris, din ingrediente româneşti şi un zîmbet delicios, de actriţă. Istoria lui e coaptă deja, dospită cu mirodenii tari, de roman picaresc. De trei ani, Cristina şi Octavian au deschis, într-un cartier cochet din Paris, un restaurant cu specific românesc. Pentru revelionul integrării, "Chez Cristina" a afişat "complet". El cu banii, ea cu reţetele În urmă cu şapte ani, Cristina Ilie a lăsat restaurantele de pe malul mării din Constanţa pentru cele mai mănoase, de pe cheiurile Senei, din Paris. Octavian Silaghiu a fugit din ţară în 1985... pe jos! Fiu de primar, nu-i lipsea nimic acasă, la Deva. Dar a vrut să fie un om liber. Al doilea arondisment e unul dintre cele mai şic din Paris. Buticurile de modă atrag o clientelă care nu se uită la sutele de euro cînd e vorba de un simplu accesoriu: o geantă, o eşarfă, nişte mănuşi. A rămas şi cu faima de cartier al presei, deşi nu mai sînt aici decît sediul cotidianului Le Figaro şi cel al Agenţiei Franceze de Presă. Spre est, pe străduţe cochete şi prin pasaje şirete, se poate încă negocia o mică afacere de amor. Pe strada Nilului, mult mai liniştită decît vecina sa, Rue Réaumur, înghiţită de trafic, sînt astăzi vreo zece bistrouri. Între ele, Cristina Ilie şi Octavian Silaghiu au pus ochii pe un depozit de textile. S-a lucrat trei luni, cu arhitect din Bucureşti şi echipă de muncitori din Paris, români. Restaurantul lor a fost primul, pe stradă, care ţinea deschis şi seara. De cînd a plecat de acasă, Cristina i-a servit pe francezi la masă în localuri cu lumini tamisate şi mirosuri sofisticate, şase ani. Le-a învăţat trucurile manierate, politeţea surîzătoare. Degeaba: accentul brunetei din Est, cu gropiţele lui Audrey Tautou, cîntărea mai mult decît desăvîrşirea ei stilistică. Francezii au făcut-o să se simtă inferioară. Fugarul din Deva a fost, în anii â80, mai întîi om de serviciu la un sediu Givenchy, apoi şofer pentru livrările unei spălătorii. La angajare, a minţit că ştie Parisul ca pe propriile buzunare. Ca să-i înveţe fiecare stradă, a colindat metropola noaptea, bucăţică cu bucăţică. Bani adevăraţi a făcut altfel. Cumpăra taxiuri pariziene uzate, la preţ de nimic, le recondiţiona şi le vindea triplu. Într-o zi a vrut să cumpere o parcare, pentru a-şi rula, în linişte, afacerea. Proprietara avea peste nouăzeci de ani. Cu o vorbă repezită, dar parcă străină de propriul destin, Octavian îşi spune mai departe povestea: "Franţuzoaica a semnat actele şi, de emoţie, a murit pe loc. Am crezut că e un semn rău. Dar n-a fost". La Paris, România se adună într-o farfurie Cei doi au investit în fostul depozit de textile o sută de mii de euro. Tavanul e un păienjeniş de bîrne autentice, iar pereţii din piatră aparentă deschid, pe alocuri, firide luminate plăpînd. Decor intim, tipic parizian. Tuşa românească e prea discretă. Cîteva ulcele în miniatură pe o masă. Comoara e ascunsă, de fapt, în a doua sală, subterană: trei icoane româneşti, pictură naivă pe sticlă, dau locului un pic de mister. "Le-am adus de la Deva, au peste o sută cincizeci de ani" - spune Octavian. România e mai puţin în decor şi mai mult în farfurie. Cinci mititei costă cît cinci sarmale, adică 13 euro. Cristina spune că asta comandă francezii, cel mai des. De unde are varză murată? Din butoaiele lor. Tot ei pun la murat şi castraveţi. La Paris găseşti tot ce vrei, ca ingrediente; mai puţin icre de ştiucă. Pe astea le aduc prietenii români în valize, pe avion, de la Carrefour-ul din Bucureşti. Reţetele şi le-a adus singură din Constanţa, de la mama. Şi Cristina nu se mai simte inferioară cu nimic. Sîmbătă, pe strada Nilului din Paris, e pelerinaj de ţigani lăutari. Patronii le dau 600 de euro pe seară, ei mai fac din bacşişuri încă pe atîta. "Un manechin de la Armani, româncă, mi-a cerut într-o seară manele - spune Cristina. La noi nu se cîntă niciodată manele." Octavian e categoric: "Merge foarte bine muzica rusească şi ceva din folclorul românesc. Francezii ştiu de Maria Tănase, Edith Piaf a României. E cu totul altceva decît se cîntă în restaurantele din Bucureşti". Refugiu pentru sfinţi Discuţia a ajuns la "aderare". "Eu cred că în ţară a fost o fierbere continuă printre oameni" - spune Cristina. La un an şi mai bine de la intrarea României în Uniunea Europeană nu-i vine încă să creadă, cu lumini noi în ochii negri, că românii au ajuns să circule doar cu buletinul. "E o chestie istorică" - spune bărbatul care a fugit din ţară cu 28 de ani în urmă. Cristina îşi ridică braţul şi aproape că-şi suflecă mîneca stîngă: "Mi s-a făcut pielea de găină..." Îşi amintesc apoi de umilinţele îndurate de-atîtea ori străbătînd ţările din jur. Autocare cu români vînate parcă anume şi puricate cu dispreţ şi rea-voinţă. Odată, un tupeist a urinat în scîrbă, lîngă maşina întoarsă cu fundul în sus, de faţă cu autorităţile indiferente. Pentru revelionul integrării au avut rezervări tocmai din Anglia şi SUA, povestesc cei doi. La restaurantul "Chez Cristina", din inima Parisului, n-au venit însă englezii sau americanii, ci românii. La o masă e aşezată o franţuzoaică. Silueta care aminteşte de sculpturile lui Giacometti cere nota şi spune că revine cu banii, 9 euro, într-o oră. A mîncat o ciorbă de văcuţă şi a băut două cafele. "O să plătească?" "Mai mult ca sigur, nu." E ciudata cartierului, supărată pe viaţă, blestemîndu-şi periodic vecinii, locul, zilele. Cei doi români ridică din umeri, indiferenţi la atîta nefericire luxoasă. Într-o amiază pariziană fără strălucire, în timp ce Cristina supraveghea, la răstimpuri, compoziţia pentru sarmale, au venit doi clienţi: unul a băut o cafea şi a cerut factură fiscală pentru un euro şi cincizeci de cenţi, celălalt nici n-a plătit. Restaurantul ăsta nu le aduce mare lucru. Dar e un loc unde, cînd cei plecaţi de acasă îşi aduc aminte că sînt români, vin cu prietenii francezi şi, mai ales, e un loc unde obrazul României arată bine. Dau să ies şi ridic privirea. Pe plafon, tencuiala e dezgolită, ca de-o fereastră. Cu cerul Parisului în spate, un sfînt pictat pe zid îşi trăieşte exilul cu împăcare.
