La cimitir
Îi zicem Bellu, după numele familiei boiereşti care stăpînea locurile pînă cînd C. A. Rosetti, liberalul laic, ca ministru al Cultelor preocupat de higienă, a cumpărat pentru stat toată întinsa cîmpie ce avea să fie consacrată morţilor, ca să poată opri înmormîntările din jurul bisericilor bucureştene. De atunci, cimitirele de parohie au dispărut ori nu mai primesc morminte noi (bisericile Icoanei, Mavrogheni şi Ghica-Tei sînt singurele care mai păstrează cîteva morminte vechi, ale familiilor de ctitori). I se mai spune şi "Şerban-Vodă", numele oficial, fiindcă se găseşte aproape de capul străzii care se chema odinioară Podul Şerban-Vodă, fiind îndreptată spre sud, către Dunăre şi Constantinopol. În secolul al XIX-lea, cortegiile funerare, păşind pe jos în urma dricului, străbăteau oraşul pe acest drum şi nu pot să nu mă gîndesc la cei care, în 1889, au însoţit sicriul lui Eminescu, în frunte cu bătrînul Lascăr Catargiu, care era pe atunci preşedintele Consiliului de Miniştri, din datorie faţă de marele ziarist al Partidului Conservator. Este o grădină şi, din cauza cavourilor impunătoare care străjuiesc aleile, o cetate. Mulţi copaci, poate mai mulţi chiar decît au rămas în parcuri (de-a lungul străzilor sînt tot mai puţini, de cînd trebuie să facă loc maşinilor). Monumentele de la început, dacă nu erau busturi de domni bărboşi (însuşi Rosetti şi, alături, Mary a lui par nişte totemuri înfipte într-o pîrloagă pustie), arată ca dagherotipuri transpuse în piatră, fie că sînt graţioase doamne cu rochii lungi, înhorbotate, sau băieţelul, desigur genial, lîngă pupitrul său de şcoală. Instantanee pietrificate. Mai tîrziu, efigiile au fost înlocuite, mai ieftin, de fotografii, ideea fiind aceeaşi, că fizionomia defuncţilor merită păstrată, pentru cei care-i vizitează ca în timpul vieţii ori pentru trecători a căror atenţie trebuie atrasă asupra unor merite publice sau private. Cîteodată, acele merite sînt parafrazate simbolic (pe piatra de mormînt a lui Xenopol sînt gravate rafturile unei biblioteci, încărcate de volumele Istoriei Românilor din Dacia Traiană) sau expuse laconic şi cu atît mai fascinant, ca în cazul unui fost candidat la Premiul Nobel fiindcă descoperise cauzele sforăitului. Inscripţia poate perpetua amintirea onorurilor care-l ridicau pe răposat mai presus de muritorii de rînd ("acad. prof. dr." de pildă) sau, mai ades, în versuri sau proză, dă glas unor sentimente duioase. Numele doar şi datele de naştere şi moarte sînt, uneori, un semn de orgolioasă discreţie. De la o vreme însă, o ofensivă brutală atacă vegetalul şi piatra. Ca să intre cei nou-veniţi în spaţiul tot mai neîncăpător, s-au săpat morminte pe alei şi s-au cumpărat locuri "de veci" ale unor familii care s-au stins ori au emigrat. Una cîte una, au dispărut lespezi cu nume istorice. Se pierde astfel amintirea unor oameni care nu erau totuşi neînsemnaţi. Îngerul de piatră care ţinea un felinar, rămas de mult fără feştilă, deasupra unui general al lui Carol I, va îndeplini acum aceeaşi funcţie pentru un parvenit care n-a murit încă. Îmbogăţiţii de astăzi îşi clădesc peste oseminte vechi cavouri de beton şi sticlă, rivalizînd cu locuinţele pe care, provizoriu, le ocupă în oraş. Alt semn al vremurilor, pietrele care nu aveau nici un simbol creştin, fiind ale unor demnitari comunişti, au adoptat, din acelaşi conformism, o cruce, menită să rectifice nu itinerarul sufletului, ci reputaţia familiei supravieţuitoare. Se îngustează spaţiile verzi care înconjurau cîte un mormînt. Banda hoţilor de bronz a furat sfincşii care vegheau mausoleul eroilor de la Turtucaia. Altădată, o bancă sau un scaun de fier aşteptau oaspeţi care să aducă flori, să aprindă o lumînare şi să zăbovească puţin, cu gîndul la rudele sau prietenii a căror absenţă nu se vindecă. Acest tablou idilic nu mai există. Cimitirul nu mai e un refugiu faţă de ce ai lăsat afară. Confuzia bezmetică şi vulgară se întinde şi aici.
