Faţetele ruşinii
Tentaţia a fost mare, trebuie s-o recunosc, să încep a vorbi aici - în locul unui comentariu mai mult sau mai puţin adecvat - de complexele mele niciodată vindecate, de traumatismele din copilărie, de momentele cînd roşeaţa care cuprinde obrajii e imposibil de stăpînit, de eşecurile mele (cum altfel decît) usturătoare, de geloziile, de fricile şi de proiectele mele avortate, pe scurt, de ruşinile mele... Şi asta pentru că eseul lui Jean-Pierre Martin Cartea ruşinilor (Le livre des hontes, Seuil, 2006) este realmente contagios; autorul nu numai că dialoghează cu sine însuşi, dar îl interpelează nu o dată pe cititor, stimulîndu-l să-i vină în întîmpinare. În plus, Martin nu ne ascunde că a contractat o mică manie, aceea de a colecţiona "ruşinile lumii", de a inventaria diferitele ipostaze ale "roşeţii". Totuşi, povestirile luate "din viaţă" şi mărturiile sînt relativ rare; le întîlnim mai ales în capitolul intitulat ("Barthes oblige") "Fragmente dintr-un discurs ruşinos". Restul - dar asta înseamnă foarte mult - este literatură. Un citat din Gilles Deleuze, ales drept motto al primului capitol, ar fi de ajuns pentru a închide discuţia: "Ruşinea de a fi om, există oare o altă raţiune mai bună de a scrie?". Lucrurile nu sînt însă atît de simple (în fond, fraza lui Deleuze ne aruncă într-un nihilism absolut), iar cartea lui Martin îşi propune tocmai să arate că ruşinea se află pretutindeni şi este multiformă. Sigur, omul de litere reprezintă o ipostază privilegiată a "omului ruşinii", dar explicaţiile sînt evidente: el se confesează şi se expune întotdeauna în cărţile sale, chiar dacă de multe ori (în fapt, astăzi, din ce în ce mai rar) într-o manieră oblică. Despre ce va vorbi el în primul rînd dacă nu despre complexele, despre ruşinile sale? Eseul (briliant şi foarte bine scris) lui Jean-Pierre Martin identifică, descrie şi analizează faţetele ruşinii şi arată cum scriitorii încearcă să se elibereze de sub presiunea ei. Ruşinea socială, "chestiune de origine şi de corp"; ruşinile istorice, ce dau naştere unei "memorii a ranchiunii şi a resentimentului"; ruşinea expusă public de către scriitori - "narcisismul ca formă de rezistenţă", "spirala dezgolirii"; complexul Lordului Jim - acea predispoziţie a individului de a se tortura pe sine, oriunde s-ar afla (autorul va diagnostica şi alte sindromuri: sindromul Mishima, sindromul generalului Auspick); corpul ruşinos (şi ruşinat), ruşinea inclusă în pronumele "noi" (familia, în primul rînd), ruşinile colective (care "vampirizează" ruşinile individuale), ruşinea de a fi negru, evreu, homosexual, ruşinea de rangul social, ruşinea adolescentului, ruşinea "scripturală", bineînţeles, cu tot ceea ce implică ea: angoase, tatonări, renunţări, îndoieli, ambiţii refulate sau, dimpotrivă, exhibate la lumina zilei. Jean-Pierre Martin propune în final, mai mult în glumă decît în serios, zece căi de a se elibera de ruşine, graţie literaturii: evantaiul e larg, de la soluţia libertină la soluţia sinuciderii, trecînd prin soluţia bufonă sau prin voyeurism. Cel mai bun remediu împotriva ruşinii ar fi însă rîsul. Aş îmbrăţişa bucuros acest punct de vedere dacă tot ceea ce autorul a prezentat şi a comentat pînă atunci n-ar dovedi exact contrariul: rîsul nu prea se acomodează cu ruşinea şi nu aduce decît rareori consolarea dorită. Sau, cum spune Gombrowicz: "Literatura se dezvoltă la margine, în singurătate, în opoziţie, în timiditate şi ruşine, în revoltă şi aprehensiune". Exemplele literare sînt numeroase şi convingătoare, în majoritate autori din secolul XX - Kafka, Leiris, Mishima, Zorn, Bassani, Gombrowicz, Duras, Genet, Broch etc. Dacă Specia umană, povestirea lui Robert Antelme, este pe bună dreptate pusă în valoare, autorul acordă prea multă atenţie romanelor lui Annie Ernaux (la fel confesiunii - destul de "subţirică", admite Martin însuşi - lui Pierre Bourdieu). Cioran este cam rapid expediat (pe baza judecăţilor emise de Alexandra Laignel-Lavastine) şi îi este opus prea brutal Blanchot, absolvit de orice păcate pentru că şi-ar fi recunoscut antisemitismul de tinereţe (ceea ce nu l-a împiedicat să aibă puseuri leniniste la maturitate). Mi-ar fi plăcut să văd citate şi comentate texte ce vorbesc despre ruşinea de a fi fost comunist (indiferent de variantă: stalinistă, troţkistă, maoistă) mai ales că autorul îi pune la un moment dat în relaţie pe Primo Levi şi pe Şalamov, sugerînd foarte limpede legătura dintre diferitele totalitarisme. Ruşinea ar fi, prin urmare, "un alcool tare al literaturii" iar scriitorul nu are cum evita să pară, mărturisindu-se, "scandalos". La urma urmelor, ruşinea (literară) s-ar putea defini prin aceea că este un exces, o plusare. Parafrazîndu-l pe Levinas, Jean-Pierre Martin găseşte formula potrivită: "Ruşinea înseamnă (...) a-ţi aminti mai mult decît ne amintim de obicei".
