Din cetatea scufundată
A trecut şi vacanţa de summit şi o ploaie de primăvară spală oraşul, ca pentru a-l pregăti de Paşti. Dar reclamele au rămas, nu s-a gîndit nimeni că oaspeţilor le vor fi părut supărătoare enormele panouri publicitare care acoperă clădirile din centru. Ba poate că a fost chiar intenţia de a le ascunde: tot sînt ele vechi şi dărăpănate. Dacă mai întîrzia un an-doi vizita, poate că nici nu le-ar mai fi găsit. Ca să le arătăm "cea mai importantă capitală din Europa", aşa cum se spunea la televiziune, s-au văruit copacii, cam rural, ca în livezile de acasă, şi marginile străzilor, de-a lungul coridorului pentru cortegii oficiale, s-au tivit cu iarbă: cîte o şuviţă îngustă, că nu ajungea gazonul pentru un strat mai larg. Bine că bordurile fuseseră înlocuite... S-au înfipt indicatoare "spre Urziceni" sau "spre Grădina Botanică", deşi liderii NATO nu-şi doreau să ajungă acolo. Una dintre aceste pancarte a apărut chiar în faţa statuii lui Mihai Viteazul! Mania asta de a le da oamenilor sfaturi pe care nu le cer, fiindcă n-au nevoie de ele, s-a răspîndit mai demult: aşa, de pildă, la intrarea într-o bancă, se poate citi "interzis accesul cu armament" (vine omul hotărît să facă un hold-up, dar se întoarce de la uşă cînd vede că n-are voie). S-au presărat steaguri peste tot, pînă şi la Jilava, care nu era pe traseul limuzinelor de paradă. Ca de obicei, ne fălim cu ce s-ar putea înjgheba la repezeală (pe vremuri, cînd Jivkov a venit la Cluj ca să se întîlnească cu Ceauşescu, s-au aliniat brazi pe amîndouă părţile drumului de la aeroport pînă în oraş, brazi de Crăciun, fiindcă erau tăiaţi şi împlîntaţi în pămînt!). În vremea asta, ce se mai întîmplă aici, după ce am fost lăsaţi cu noi înşine? Şi bine, şi rău. Mi se spune că, în sfîrşit, la casa din str. Theodor Şerbănescu, nr. 1, despre care am mai avut ocazia să scriu, au început lucrări de consolidare şi restaurare. N-am avut timp să mă duc s-o văd, dar, dacă-i aşa, e bine. De asemenea, am dat de veste despre crima care ar fi dărîmarea caselor din Dorobanţi 16 (Dinu Brătianu) şi str. Romană 29 (Filitti-Golescu); între timp, pe 3 martie, Senatul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" a luat cunoştinţă, fără comentarii, de proiectul unui domn Machedon de a înălţa acolo două turnuri de o sută-două de metri! S-au adunat semnături, nu puţine, pe un protest înmînat primarului de la sectorul 1. Care primar trebuie să fie atent cîte voturi va recolta la alegerile viitoare. Dar cererile de demolare curg mai departe. Pentru casa Ghica din str. Christian Tell, nr.16, al cărei interes istoric şi arhitectural l-am semnalat din toamna 2006, "Casa lui Rapino", nu-mi vine să cred că cineva ar acorda autorizaţia: ar fi o barbarie! Tot aşa, în str. Pictor Verona, casa alipită la sediul actual al librăriei "Cărtureşti", clădire elegantă, în stilul Berindei, caracteristic pentru sfîrşitul de secol XIX, era, pînă de curînd, ocupată de administraţia Teatrului "Ion Creangă": acum se solicită demolarea, pentru a ridica în locul ei zece etaje (peste drum de cinematograful "Patria"!), deşi planul nu e aprobat. Legea ar trebui să prevadă confiscări pentru a împiedica astfel de acte samavolnice. Mă gîndesc la prima casă Petraşcu, cea construită de Mincu, din Piaţa Romană, sau la casa Miclescu de la Şosea, unde conducerea Ministerului Culturii anunţase că e gata să intervină cu exproprierea, dar nu s-a făcut nimic. Ba se face: se dărîmă noaptea pentru a grăbi ruinarea, aşa cum a fost distrus, cu mitocănească sfidare, imobilul din Visarion nr. 9. Clasarea de urgenţă, ca monument istoric, se împiedică de pretenţia legală ca dosarul să conţină actele de proprietate şi relevee (imposibil de executat fără a pătrunde în interiorul clădirii). Prin urmare, e nevoie de consimţămîntul proprietarului, care e tocmai persoana interesată să şteargă de pe faţa pămîntului casa veche. Atunci, ce e bine? Bine este că, treptat, se dezvoltă conştiinţa dezastrului urbanistic la care sîntem martori, pînă acum neputincioşi. Pe Internet a apărut un memoriu (datat din martie 2008) al Asociaţiei "Salvaţi Bucureştiul", care cuprinde informaţii teribile, temeinic documentate. Dacă autorii săi vor fi de acord, aş vrea să folosesc şi spaţiul acestei rubrici pentru a răspîndi datele conţinute în document. Ca în poezia lui Mihai Ursachi - vă mai aduceţi aminte? - de acum treizeci de ani: "Aici, lîngă cele două izvoare, la Templu, trăia doar sămînţa celor aleşi, dintre care unii fugiră în zbor, pe cînd alţii s-au stins de durere. Sînt scribul zeiţei din Templu, şi apa mi-ajunge la gît."
