Despre case memoriale

A veşnici amintirea unui om de seamă prin păstrarea pioasă a obiectelor de care s-a înconjurat în timpul vieţii, a lăsa neatinsă colecţia de artă sau de relicve istorice pe care a adunat-o cineva pentru a educa generaţiile următoare, acestea sînt idei care, într-un fel sau altul, derivă din Revoluţia Franceză. De exemplu, cred că nu există casă memorială mai veche decît aceea a lui Goethe de la Weimar. Acelea ale lui Voltaire de la Ferney sau din marginea Genevei vor fi fost puse în scenă la cîtăva vreme după moartea lui. Iar mai tîrziu, cu duiumul, li s-au făcut unora, mari de tot, mai aşa şi aşa sau chiar mărunţei, locuri de memorie, dacă nu de cult naţional. Europa fusese imediat imitată peste Ocean: Washington la Mount Vernon şi Jefferson la Monticello şi-au avut conacele păstrate ca ţinte ale unor pelerinaje patriotice. Nici nu era nevoie ca marii oameni să fie întotdeauna învingători: generalul Lee, comandantul trupelor sudiste în războiul de secesiune, îşi are şi el altarul său lîngă Arlington. La Londra (Wallace Collection) şi la Paris (Cognacq-Jay, Jacquemart-André), vizitatorii străbat săli ticsite de opere de artă al căror ansamblu a fost constituit de interesul unui amator generos din secolul al XIX-lea. La noi, s-a zăbovit atît de mult pregătirea conştiinţei naţionale pentru acest fel de educaţie încît regimul comunist n-a găsit case memoriale şi, după criterii atent cîntărite, le-a organizat el în toată ţara, de la Ipoteşti pînă la locuinţa cutărui militant obscur al partidului din ilegalitate. Despre cele cu subiect cultural, două profesoare au scris o carte care ar merita, cu alt prilej, o discuţie specială. La Bucureşti, Muzeul oraşului, la reorganizarea sa în anii ’50, a primit ca donaţii, mai mult sau mai puţin silite, o duzină de case. Poeţi (Arghezi la Mărţişor, Bacovia, undeva pe lîngă Cimitirul Bellu) sau oameni de ştiinţă (Gh. Marinescu, Victor Babeş) îşi aveau astfel consolidat statutul istoric pe care-l reclama familia. În celelalte cazuri era vorba de colecţii de artă consacrate ca Simu, Zambaccian, Slătineanu, Severeanu, Oprescu, sau se asigura prezervarea operelor unor artişti mai vechi şi contemporani (Tattarescu, Storck, Iser, Medrea). Ce s-a ales de ele? Muzeul Simu, cu faţada sa de templu grec, construit în 1910, a fost dărîmat ca să facă loc blocului "Eva", iar în 1977, sub pretextul de a le feri de un viitor cutremur, cele mai importante din aceste colecţii au fost evacuate brutal pentru a forma o cooperativă de muzee, aceea din Calea Victoriei, în fostul sediu al Ministerului Finanţelor. Totul la repezeală, în urletele Tamarei Dobrin. Sculpturile lui Medrea au scăpat, fiindcă, la sfatul lui Geo Bogza, dna Medrea a închis poarta şi n-a mai răspuns o săptămînă la telefon. În momentul de faţă, cea mai veche din aceste colecţii, "Theodor Aman", s-a redeschis după restaurare, iar colecţia "Maria şi Dr. George Severeanu" a fost şi ea, în sfîrşit, restaurată. Dar, de ani de zile, în strada Domniţa Anastasia, nr. 7, clădirea în care a trăit din 1854 pictorul Gheorghe Tattarescu (1818-1894) este închisă. Poarta cu lacăt împiedică intrarea într-o curte cu geamlîc, caracteristică pentru casele din vremea aceea. Interiorul muzeului (inaugurat în 1953) cuprindea, în încăperile de la parter şi etaj, mobilierul, biblioteca şi tablourile lui Tattarescu. Acestea din urmă au putut fi văzute recent într-o expoziţie organizată la Palatul Suţu, iar Institutul Cultural Român a editat un luxos album, Gheorghe Tattarescu şi contemporanii săi. Ceea ce însă trebuie restituit este atmosfera casei în care a locuit artistul, aşa cum o păstrase nepoata lui, Georgette Wertheimer, care a fost primul curator al muzeului. Mai grav e ce s-a întîmplat în strada Masaryk (fostă Fucik), la nr. 27. Acolo se găsea Muzeul "Dr. Gheorghe Marinescu", cu o colecţie impresionantă de obiecte, documente şi fotografii care evocau biografia şi personalitatea marelui neurolog. Altădată, grija instituţiei o purta fiica lui, bătrîna domnişoară Marinescu. Colecţia cu acest nume nu mai există pe site-ul Muzeului Municipal, printre alte unităţi adiacente. Casa lungă şi joasă din stînga aleii nu mai are firmă. Casa din fund în care a trăit savantul este ascunsă de peretele de plastic aplicat peste gard, după o modă care s-a răspîndit la noii îmbogăţiţi. L-am întrebat pe un bărbat care spăla o maşină unde e muzeul şi mi-a răspuns că nu mai e nici un muzeu, de vreo trei ani. Casa e a dlui Pîrîu ("Cum, nu ştiţi? De la Romgaz"). Probabil şi maşina era a lui. E posibil să dispară un muzeu? Unde s-a dus?