Bucureştii ce se duc

Acesta e titlul unei cărţi din 1910! Ceea ce înseamnă că nu sîntem noi primii care ne tînguim. Şi alte generaţii au simţit aceeaşi mîhnire, iar asaltul care a schimbat aşa de mult înfăţişarea de altădată a Capitalei, din care ultimele rămăşiţe sînt înlăturate astăzi, începuse de acum un secol. Cartea pe care o primisem în dar în copilărie, cînd am privit de atîtea ori cele "93 de fotografii originale" cu care era ilustrată, s-a reeditat în anii din urmă, în 2002 şi, încă o dată, în 2006, vînzîndu-se domol, dar pînă la ultimul exemplar. Totuşi, nimeni n-a luat-o în seamă, în aceste vremi în care reclama, "sufletul comerţului", organizează tam-tamul de rigoare pentru orice fleac autohton sau tradus, de bine, de rău, cu ajutorul Ministerului Culturii (de care a beneficiat chiar marchizul de Sade, cu Cele 120 de zile ale Sodomei!). E deci timpul şi locul să se vorbească de ea. A fost scrisă de Henri Stahl (1877-1942), începător - în 1914! - al literaturii noastre ştiinţifico-fantastice, cu "romanul astronomic" Un român în lună. Făcînd parte din prima serie de studenţi ai lui N. Iorga, el a publicat lucrări de istorie şi un manual de paleografie slavo-română. Era stenograful Camerei Deputaţilor, profesor la Şcoala de Război şi la Şcoala Superioară de Arhivistică. Căpitan în armata română, el, cu strămoşi bavarezi şi francezi, a fost rănit în 1916, a scris amintiri despre experienţa frontului şi a refugiului de la Odessa. Din acele pagini străbat sensibilitatea şi umorul care se regăsesc în schiţele despre Bucureşti, apărute întîi în Neamul Românesc al lui Iorga. Aici, privirea este de reporter, iar dexteritatea stenografului înregistrează crîmpeie din hărmălaia sau murmurul străzilor bucureştene. Astfel, moravurile epocii sînt prezente, odată cu descrierea unor monumente şi cartiere care, dacă mai există, s-au transformat peste orice închipuire. Pe rînd, răsfoirea se opreşte la biserica Sf. Spiridon Vechi (de atunci, dărîmată şi reconstruită), la Piaţa Victoriei, unde nu mai sînt nici "Palatul Funcţionarilor, cu acoperişul de ardezie roşie", nici "palatul cu ornamente prea multe şi greoaie al Ministerului de Externe", la Bdul Aviatorilor ("şoseaua Jianu pe unde vin în oraş carele ţăranilor" şi care, într-adevăr, arată ca un larg drum de ţară printre ostreţele ce mărginesc pădurea). Cişmigiul era atunci "paradisul slujnicelor", ieşite duminica la plimbare. Pînă astăzi a rămas "un schit de călugări în mijlocul Capitalei", desigur schitul Darvari. Au dispărut de mult micile prăvălii sordide din zona Sf. Vineri-Călăraşi-Văcăreşti-Dudeşti, un adevărat ghetto, aşa cum o arată vechile nume de străzi: Palestina, devenită Năsturel Herescu, sau Israelită, patriotic botezată Banu Mărăcine (de altfel, această stradă, dintre malul nordic al Dîmboviţei şi Bdul Regina Maria, lîngă Hale, nu mai există). Alteori, paşii îl poartă pe autor prin cimitirul Bellu, unde înghesuiala a crescut între timp, pînă spre Valea Plîngerii, care e acum Parcul Tineretului. Capitolele "Prin mahalale" sau "Podul Gării de Nord" dau o imagine deloc flatantă, de mizerie, pentru o populaţie de ţărani orăşenizaţi, adică împinşi în fabrici şi exploataţi de paraziţii din nenumărate cîrciumi. "Nu cred să mai fie în Bucureşti casă de peste o sută de ani" - spunea Stahl, şi-i dăm dreptate. Pentru că, adăuga el, "la centru s-au înălţat, în locul vechilor hanuri şi primitoarelor case boiereşti, clădiri pedante fără pic de colorit local, imitaţiuni searbede după toate stilurile arhitectonice din lume". Crucile de piatră sau de lemn de la răspîntii le-a mai fotografiat Stahl, copiindu-le inscripţia cu atenţie de epigrafist, ca să nu se piardă cu totul, dar "bisericile se îngroapă strivite de casele de raport" (gîndiţi-vă ce avea să se întîmple mai tîrziu cu Sf. Ioan din Piaţa de Flori şi cu catedrala catolică, în coasta căreia vedem cum se ridică monstruos un etaj peste altul). Concluzia este mai adevărată azi decît acum un secol: "Oricît ar fi fost încă lipsit de maturitate, dacă s-ar fi păstrat, Bucureştii ar fi ajuns să aibă un caracter propriu, pitoresc, ar fi devenit un fel de Nürnberg; am preferat să ne modernizăm, banalizîndu-ne, maimuţărind Apusul".