Barbarie

A mai fost vorba aici de casa de la nr. 8 al străzii Visarion, la colţul cu bulevardul Lascăr Catargiu, casă pe care împroprietăritul a dărîmat-o pe jumătate, sfidînd protestele care au denunţat un incendiu provocat, cu intenţia de a o înlocui cu un bloc nou. Acum, iedera spînzură jalnic peste stucaturile zidului spintecat, demolarea s-a oprit, dar o reabilitare a vechii case a devenit imposibilă. Am bănuit că există un plan de anvergură pentru a construi în locul acela, cînd am văzut că dispăruse, de pe casa învecinată, nr. 10, placa ce amintea că acolo a murit Al. Vlahuţă. Acea placă fusese pusă în 1994 de un grup de cetăţeni - oamenii de ispravă, fie că iau ei o iniţiativă sau se opun uneia care trebuie împiedicată, sînt pentru stat "cetăţeni", reprezentanţi ai societăţii civile. Dispariţia plăcii, anul trecut, însemna că cineva are interesul ca această casă scundă, modestă, să redevină anonimă. Monument istoric n-a fost niciodată, ceea ce lasă întreprinzătorilor libertatea de a distruge încă unul dintre reperele, oricum rare, ale memoriei oraşului. Aceasta s-a şi întîmplat, cu o viteză uimitoare. Autorizaţia fiind acordată, de Primăria sectorului 1, în aprilie, lucrările au început în primele zile ale lui septembrie, iar în momentul de faţă s-au ridicat deja betoanele parterului unei clădiri care va avea cinci etaje. Lotul este, de fapt, mai întins decît se putea observa altădată, din stradă, avînd alături atelierul unui geamgiu şi şlefuitor de oglinzi (mică industrie foarte folositoare!) şi, în spate, un teren disponibil pe care-l ascundeau clădirile din jur. Aşadar, demolatorii au înaintat de la bulevard spre biserica Sf. Visarion de care-i mai desparte doar nr. 12, tocmai o casă care a fost elegant restaurată. De ce mi se pare o nepermisă necuviinţă şi, pînă la urmă, un semn de barbarie? Nu are rost să discutăm aici despre valoarea lui Vlahuţă pentru literatura română, întrucît criteriile de apreciere nu mai pot fi aceleaşi după aproape un secol de la moartea scriitorului. La 19 noiembrie 1919, data la care istoria a intrat în această căsuţă de unde avea s-o gonească lăcomia unor analfabeţi, contemporanii au simţit că suferă o grea pierdere. N. Iorga nota atunci într-unul din caietele Memoriilor sale: "Vlahuţă s-a stins. Îl aflu foarte schimbat, în odăiţa goală a casei modeste din strada Visarion, unde, venit din Cîmpina cu totul sfărîmat, şi-a petrecut ultimele zile". Şi, după două zile, despre înmormîntare: "Carul, plin de flori, e întovărăşit de o imensă mulţime". Istoricul literar ştie că, fiindcă Vlahuţă a locuit acolo, şi alte personalităţi din mişcarea intelectuală a epocii au călcat pragul acelei case. De pildă, ardelenii Goga, Vaida-Voevod şi Blaga. Cel din urmă, sosind la Bucureşti pentru prima oară, a venit în strada Visarion, unde s-a întîlnit cu Nichifor Crainic şi Tudor Vianu, împrejurare pe care o povesteşte în Hronicul şi cîntecul vîrstelor. Am spus şi altădată că sînt necesare plăcuţele care fixează importanţa unei clădiri în memoria colectivă. Nu pentru turiştii străini, care n-au de unde să ştie cine a fost Vlahuţă, ci pentru bucureştenii care au trecut prin şcoală. Altfel, nici primarul de la sectorul 1 nu poate cunoaşte toate aceste amănunte. Dar pentru locuitorii cartierului era altceva, să ştie prin faţa cărei case trec. Cu atît mai gravă este fapta celor care îşi urmăresc doar interese personale cu cît placa era la locul ei, de ani de zile, arătînd că un serviciu cultural al statului şi-a dat aprobarea, deci înlăturarea ei ar fi trebuit pedepsită imediat.