Nici o taină

Omul fără dileme e omul "fără nici o taină". Cînd se afirmă despre cineva că nu are nici o taină, nu se subliniază decît limitarea individului, scoţîndu-l din sfera omenescului. Nu e o afirmaţie laudativă, ci una limitativă, şi nu în sens de conturare a chipului, ci de precizare a încadrării în limită. În icoana "Sfintele Femei la Mormînt" taina - inclusiv taina omului - întruchipată de înger, se dezvăluie "deschisă şi neistovită" - după cum comentează André Scrima în Timpul Rugului aprins. El precizează, mai departe, că "îngerul cu aripile desfăşurate e aşezat; el stă pe sfericitatea simbolică a cosmosului - ca un martor apropiat şi acceptat al mormîntului gol, al Învierii. (...) aripile angelice simbolizează comunicarea iradiantă a energiilor divine. Aici, ele par într-adevăr înrudite, în desenul lor, cu nişte săgeţi radiale, cu razele unui cerc". Scrima observa că, dacă se plasează centrul cercului în punctul median al feţei îngerului, iar vîrfurile aripilor situate ca puncte de referinţă, se găseşte un unghi de 23° pentru aripa interioară şi unul de 90° pentru cea exterioară. Ele simbolizează astfel zenitul, adică locul solstiţial care desfiinţează umbra, iar a doua aripă echinocţiul. Aripile ar sugera aşadar "trecerea axului lumii de la înclinarea specifică condiţiei manifestate, la rectitudinea zenitală a Învierii". Propun centrarea cercului în mîna ce arată subtil către mormîntul gol, pentru a sublinia că îngerul, adică tainicul, se lasă înglobat de limită, impusă aici de lemnul icoanei, include limita în întregime - adică sfintele femei şi mormîntul - şi depăşeşte înspre nemărginire bariera materială. Taina dumnezeiască şi - prin înrudire în iubire - taina omenească se des-tăinuie - chiar dacă univocă în planul metafizic - dilematic pe planul raţiunii naturale. Taina invită persoana spre dialogul interior necontenit, iar persoana începe a simţi înlăuntrul fiinţei sale un interes inepuizabil faţă de Absolut, faţă de Supra-fiinţă, precepută gentil în bucuria spirituală ca fiind mereu altfel sau altceva. Persoana lăsîndu-se astfel "desfăcută" către infinit primeşte revelaţia cu atît mai mult cu cît aceasta îi vorbeşte în situaţia ei concretă. Astfel încît des-tăinuirea nu va fi nicicînd o destăinuire generală, ci mereu mărturisită în contextul personal al celui ce o primeşte. Revelaţia spontană a tainei - şi în paranteză fie spus nu cred că aventura cu Dumnezeu poate fi autentică decît dacă e spontană, izvorînd mereu din inepuizabila lui iubire - obligă prin seriozitatea ei o decizie din partea umanului. Acestei invitaţii nu îi poţi rămîne indiferent, te plasează în situaţia-limită dintre "Da şi Nu", dintre "a Fi şi a Nu-fi". Vorbindu-i concret, taina nu se impune barbar persoanei, ci, ascunzîndu-se mereu de orice clasificare, se dezvăluie în concret prin simbol. Simbolul foloseşte materia supusă experienţelor zilnice, precum în cazul icoanei lemnul, sau în alt nivel - tabloul; dar nu foloseşte materia nicicînd ad litteram. El spune "da" materiei, ca formă de exprimare, dar şi "nu" atunci cînd materia vrea să fie mai mult decît materie. Simbolul afirmă taina, dar în acelaşi moment al afirmării trebuie să o şi nege. În acest punct al afirmării sau negării ne putem poate împiedica în deschiderea noastră, într-o contradicţie logică. Nu este decît paradoxul divin, mod de exprimare apofatică, exprimare ce include cunoaşterea catafatică şi însoţitoarea ei, via negationis. Cunoaşterea apofatică deschide calea spre participarea directă la mister. Simbolul, în exemplul de faţă icoana, participă la puterea şi sensul celui simbolizat. Ca simbol de sfinţenie au icoanele însele sfinţenie, nu prin sine, ci prin participarea lor directă la sfinţenie. Omul în faţa simbolului simte însuşi invitaţia de participare nu la simbol, deci la icoană, ci la ceea ce este simbolizat, şi anume la sfinţenie. Tainicul se descoperă astfel doar atît cît să invite, doar atît cît să accentueze libertatea omului, doar atît cît să potenţeze persoana, el însuşi situîndu-se dincolo de libertate sau ne-libertate, dezvelindu-se nouă ca cifru (Jaspers). Taina potenţează persoana, pentru că nu se impune autoritar, raţional, nici emoţional-sentimental, ceea ce nu ar însemna decît o formă de fanatism sau ascultare morală, aş spune chiar moralistă, ambele, forme de supunere în căutarea unei siguranţe metafizice, ci se exprimă ca un act al întregii persoane, act ce îşi găseşte supapa în credinţă, desfiinţînd categoria tomistă "ceea ce ştiu, nu trebuie să cred". Credinţa ca supremă pasiune (Kierkegaard) şi ca act al întregii persoane (Tillich) este cea mai personală exprimare a omului, a omenescului, avînd conţinut cognitiv, dar fiind şi act de simţire şi voinţă. Taina se arată astfel în măreţia sa de-abia credinciosului unit cu Dumnezeu, nu ca explicaţie, ci ca semn de iubire. Cei ispitiţi să transforme cunoaşterea meta-fizică sau, în româna părinţilor, supra-fiinţială, într-o cunoaştere matematică, urmăresc inconştient de a dezbrăca în viol taina sau cunoaşterea metafizică de caracterul ei de mare risc şi cutezanţă. În realitate nu înseamnă decît a coborî cu forţa materii de cunoaştere, ce fiinţial se află pe o treaptă epistemologică mai înaltă, pe una mai joasă. (Wust P.) Omul vrea să ştie o dată pentru totdeauna că nu există altă lume, pentru a se asigura în faţa neliniştilor metafizice. Deşi taina conturează deschis, spre nemărginire, omul, dîndu-i în felul acesta chip, adică făcîndu-l persoană, şi doar qua persoană - capabilă de dialog, se regăseşte printre oameni şi aşa-zisul "om fără dileme" - expresia aparţine lui Andrei Pleşu - care se distinge ca fiind marele organizator, marele pedagog, marele vindecător. El decide, în numele nostru, ce vom gîndi, cum ne vom distra, cine binemerită admiraţia şi cine - dispreţul nostru. Omul fără dileme ştie mai mult sau mai puţin, dar ce ştie, ştie sigur. Se remarcă de la mare distanţă şi numai după două cuvinte spuse de tine, de obicei numele, îţi dă poveţe, deosebind pentru tine binele de rău, frumosul de urît ş.a.m.d. Dacă nu spui nimic şi îl asculţi, vei fi imediat inteligent, de viitor, iar dacă ai să spui altceva decît un stereotip, vei afla, la fel de imediat, că ceva e în neregulă cu tine, că eşti problematic, deşi "băiat bun" de altfel. Omul fără dileme accidentează persoana tocmai în taina ei, avînd pretenţia de absolut închipuit în faţa aproapelui. Omul fără dileme nu are conştiinţa că poate fi monstruos sau nedorit, şi dacă simte adversitate, încearcă să dovedească că trebuie iubit, respectat etc., înşirînd motive pentru iubire - deşi situaţia comică poate deveni foarte apăsătoare. Omul fără dileme nu poate dialoga, iar dacă te ascultă, îţi face o favoare personală, îndatorîndu-te în mintea lui şi mai mult faţă de "persoana" lui. Să revenim totuşi la realitate, la taină, la persoană, destăinuindu-ne în nemărginirea ei celorlalţi şi mai ales nouă, cunoscîndu-ne pe noi înşine şi pe Dumnezeu, ca să putem exclama împreună cu Augustin: "M-am întors în mine să mă găsesc şi, Doamne! erai mai înlăuntrul meu, decît îmi eram eu însumi!". Omul se cercetează şi înlăuntrul său găseşte o comoară (Mt. 13, 44-46). Dar pentru că nu ştia că o va găsi, nu poate fi el cel ce o găseşte, ci ea i se descoperă lui. Dacă atunci cînd nu căutam am găsit, cu cît mai mult vom găsi atunci cînd vom căuta. Pleacă să vîndă tot ce are pentru a o cumpăra. Dar dacă a găsit-o pentru ce să o mai cumpere?! Dumnezeu îi spune: "trăieşte de acum, omule, într-o încleştare ca nimeni altul, omenescul, căci om ai devenit. Lasă tot ce greu sau uşor ai strîns pînă azi, căci Eu singur îţi sînt cea mai mare comoară. Şi cu bogăţia asta vei trăi de acum, în cea mai mare încleştare, dar tu şi Eu, doar noi doi vom şti, că tot lucrul tău de acum înainte, toată încleştarea ta nu va avea nici un fel importanţă pentru nici un singur om, pentru nimeni; şi totuşi trebuie, înţelegi tu, trebuie să fii cu entuziasm, şi trebuie, înţelegi tu, trebuie să Mă doreşti necontenit, pentru că asta este cea mai mare comoară". Iar omul vînzînd răspunde: "chiar dacă, Doamne, sînt făcut ca cel mai prost din întreaga Ta lume, chiar de nu sînt în stare de nimic, mă voi chinui din răsputeri să Te vreau, şi nu îmi doresc nimic, nimic altceva". Nimeni nu-l va cunoaşte pe cel ce vinde totul pentru o perlă, ba chiar va fi prostul tîrgului. O! Taină sfîntă să poţi împlini voia Domnului tău, rîzînd de timpul lumii; taină sfîntă să te îndoieşti, că nu ai să poţi, din moment ce Dumnezeu nu poate sta departe de creatura Lui, pentru care pe Unul Fiul Său cu strălucire în pămînt l-a îngropat, ca cel ce se împiedică, să-L găsească, şi vînzînd să creadă, moştenind viaţa veşnică.