Între refulare şi perversitate
Spaţiul acordat de revistele româneşti fenomenului religios este, pe zi ce trece, mai limitat, mai ocazional (în acest sens, Dilema veche este o excepţie de la regulă). Presa noastră nu face, de altfel, decît să urmeze - "cuminte", pentru a nu spune de-a dreptul "docilă" - un anume "trend" mediatic occidental. Fie că abordează (la modul epidermic, totuşi) evenimente tragice petrecute în mediile monastice - precum "cazul Taizé" sau "cazul Tanacu" -, fie că ne propun o perspectivă "superioară" - antropologică, sociologică şi, de ce nu?, politologică - asupra religiei şi "practicilor" sale, puţinele texte de acest gen sînt, din păcate, rareori însoţite şi de o necesară şi suficientă familiarizare cu domeniul. Religia a devenit o pură curiozitate ca oricare alta. În cel mai bun caz, o piesă de muzeu ce trebuie - nu-i aşa - repertoriată. Cei ce îşi rezervă timpul să o facă nu se gîndesc - de regulă - la altceva decît la oportunitatea de a-şi practica - de o manieră mai mult sau mai puţin narcisistă - propriul instrumentar teoretic, fie el antropologic, sociologic sau politologic. Din păcate, rezultatul imediat al acestor eforturi - onorabile pînă la un punct - relevă tot atîtea perplexităţi. Separarea spaţiului public de cel privat şi, implicit, separarea Bisericii de Stat au putut prilejui, pe lîngă pacificarea (salutară) a conflictelor inter-religioase (sursă a cîtorva sîngeroase războaie civile europene), şi o anume "superioritate" a puterii publice asupra celei private, "retrase" cumva într-un con de umbră. Nu numai că religia a fost astfel limitată la o simplă "afacere privată"; ea a devenit, în mod paradoxal, un simplu "obiect de studiu" tocmai pentru instituţiile... publice, între care universităţile. Dacă odinioară doctorii Bisericii erau şi doctori ai Universităţii, acum, cei de pe urmă trebuie să fie nu doar nişte "apostaţi" - adică (egal) "distanţaţi" de Biserici (pentru a rămîne teologic "corecţi") -, ci şi "experţi" specializaţi în istoria şi destinul acestora din urmă. Căci - ni se repetă - doar o anume "distanţă" axiologic neutră faţă de "fenomenul" religios poate garanta "obiectivitatea" unei cercetări "autentice". Nu Biserica dă acum lecţii Universităţii, ci invers. Cum se ştie însă (cel puţin de la Kant încoace), obiectivitatea ţine de obiectitate, or, religia are de-a face cu subiectul, iar nu cu obiectul. La limită, teologia - ştiinţa al cărei "obiect" este Dumnezeu - n-are nici un... obiect. Ceea ce uită uneori "doctorii" noştri laici este că laicitatea însăşi este produsul gîndirii teologale creştine (pentru a nu mai crea confuzii cu teo-logia "receptă"). Ar trebui, într-adevăr, să ne întrebăm mai des de ce doar civilizaţia creştină a cunoscut (după nenumărate şi tragice tribulaţii, ce-i drept) secularizarea şi, la limită, ateismul? Şi nu e vorba aici doar de "dubla natură" a lui Iisus (omul) Hristos (Dumnezeul) - un Dumnezeu unic... divizat -, ci mai ales de separarea celor două voinţe - umană şi divină - în chiar persoana sa (în acelaşi timp creată şi increată). O separare şi, deci, secularizare de principiu care, după Sf. Maxim Mărturisitorul, "atlet" al luptei împotriva monotelismului, ţine tocmai de libertatea şi demnitatea noastră de oameni creaţi "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu", capabili, prin urmare (şi inclusiv), de secularizare şi de ateism. (Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu i se poate opune lui Dumnezeu, spuneau scolasticii.) Acelaşi Maxim insista ca, atunci cînd e vorba despre oficiul religios al anaforei, de pildă, numele Cezarului să fie menţionat întotdeauna printre cele ale laicilor. Principiu aplicat mai degrabă în Occident, şi anume sub chiar forma... secularizării. Orientul "creştin", în schimb (monotelist cum era), i-a tăiat (la propriu) sfîntului nostru limba şi mîna dreaptă... Nu e prima oară cînd un principiu teologal oriental îşi găseşte aplicaţia politică în Occident. Şi nici ultima oară cînd reputaţi politologi ai Occidentului ignoră sursele lor teologale, orientale. Dacă secularizarea relevă un proces declanşat în chiar interiorul Bisericii creştine înseamnă că practicarea privată a confesiunii sale ţine nu atît de o "restrîngere de activitate", ci mai degrabă de caracterul ei cu totul "special". Ziua lui Dumnezeu - duminica - nu este doar ziua în care... şomăm, adică nu "producem". La fel ca în psihanaliză (atacată şi ea din toate părţile tocmai pentru că insistă asupra... divizării şi, deci, "secularizării" subiectului), cel ce doreşte să se iniţieze în cunoaşterea Celuilalt trebuie să se cunoască mai întîi pe sine însuşi. Analistul trebuie el însuşi... analizat. Ceea ce presupune, între altele, că acceptă principiul kantian (mai degrabă uitat de universitari) după care nu ne cunoaştem pe noi înşine (adjectivul de "întărire" vine să ateste tocmai acest deficit). Gîndiţi-vă ce s-ar întîmpla dacă, în caz contrar, "terapeutul" de la care sperăm - uneori cu disperare - ajutorul ar fi "el însuşi" un... pervers, a cărui plăcere este tocmai aceea de a "penetra" în şi mai ales de a "juisa" de propria noastră intimitate, "interzisă" (în principiu)? Unde să mai punem că, pentru practicarea "cu diplomă" a propriei sale perversităţi, "terapeutul" nostru ar mai fi şi plătit pentru asta? Gîndiţi-vă acum şi la "tentaţia" unui intelectual "pervers", aprins tocmai de dorinţa de a transgresa "interzisul" religiei. Cunoaşterea pretins "obiectivă" a Celuilalt presupune schimbarea prealabilă a subiectului (im)propriu acestei cunoaşteri. Ceea ce nu e întotdeauna comod pentru un universitar (prea) sigur de el însuşi (tocmai de aceea - spre deosebire de teologie - psihanaliza nu face "obiectul" vreunei diplome universitare). Şi la fel se întîmplă cu filozofia - "iubirea (philein) de înţelepciune (sophia)" (mai ales în varianta ei fenomenologică) -, definită uneori drept anticameră a religiei - redefinită, la rîndu-i, ca înţelepciune. Reducţia fenomenologică şi cea eidetică nu sînt doar teme de doctorat; ele presupun, înainte de toate, o anume "practică efectivă" a spiritului (iertat fie-ne pleonasmul). Vorbim, astăzi, despre "filosofia bugetului" tocmai pentru a nu mai vorbi de filosofia propriu-zisă şi, mai ales, de practica ei (un concept "cosmic", după Kant). Principiul general al majorităţii abordărilor universitare ale religiei rezidă tocmai în independenţa (protestantă, dacă nu de-a dreptul "puritană") intelectului în raport cu afectele noastre (mai mult sau mai puţin "religioase"). Şi asta după opt decenii de la apariţia celebrei Fiinţă şi Timp a lui Heidegger, care demonstrează tocmai predeterminarea afectivă a oricărei atitudini intelectuale. Dar cîţi dintre doctorii specializaţi în Heidegger - numărat, uneori, printre... atei - mai realizează aportul (notoriu totuşi printre "anumiţi" universitari) al cursului său dedicat fenomenologiei religiei la configurarea capodoperei sale. Din fericire, religia - cea autentică - nu se rezumă la o simplă Schwärmerei, "(in)dispoziţie afectivă" criticată inclusiv de... protestanţi (de Hegel, de pildă). Ceea ce pretinde ea este tocmai inversul, şi anume că o anume pregătire (asceză) a afectelor noastre poate produce o neaşteptată (pentru unii) meta-noia a intelectului (nous). (La urma urmei, intelectul nu este proprietatea nimănui, nici măcar a intelectualilor!) Culmea postmodernismului "relativist" revine la "simplul" fapt de a nu accepta că pînă şi relativitatea este... relativă. Motiv pentru care respingerea problematicii religioase ţine - adesea - de o anume refulare a propriei noastre "calităţi" umane (precare prin definiţie): punem (teoretic) la îndoială religia pentru că (practic) nu acceptăm (sau acceptăm cu greu) să ne punem la îndoială pe noi înşine. Înainte de a respinge teoretic existenţa Celuilalt, respingem ceea ce eventuala ei atestare ar implica, practic, pentru felul nostru (îndoielnic) de a fi. Întîlnirea cu religia (i.e. cu Celălalt) este, de fapt, o întîlnire cu noi înşine. Mai mult chiar, am spune că nici o etică autentică nu poate fi întemeiată în lipsa unei asemenea refulări (asumate, de astă dată!). Conştiinţa morală revine (înainte de toate) la o conştiinţă a păcatului (ca excepţie de la virtute). Principiul (fie el unul "moral") se întoarce întotdeauna cu semn schimbat (ca excepţie adică). În psihanaliză, simpla "negare" a religiei revine, astfel (şi mai ales practic), la o... denegare. În aceasta constă, de altfel, "avantajul" atitudinii atee: ea presupune o (de)negaţie a Celuilalt şi, în consecinţă, o anume "atestare" indirectă a lui. Un ateu care nu crede (în cunoştinţă de cauză) este mai preţios decît un antropolog, un sociolog sau un politolog al religiei care nu văd în Celălalt decît pe ei înşişi. (Psihanalitic vorbind, ei n-au depăşit încă stadiul - pur imaginar - al oglinzii, încît se poate susţine că "religia" despre care vorbesc ei nici nu există în realitate.) Adevărata "credinţă" - cea căreia francezii îi spun foi, iar nu croyance - se naşte numai după ce ne vom fi pierdut... credinţa. Căci cine - în afară de un "psihotic" (fie el unul sui generis) - îşi poate permite să spună: "Dumnezeu există!" (cazul maniacului) sau, dimpotrivă, "Dumnezeu nu există!" (cazul melancolicului)? Nu "altcineva" (teologii noştri "specializaţi", bunăoară) trebuie să ne convingă de existenţa (sau de inexistenţa) lui, ci mai degrabă acel "Altcineva" din noi înşine. Dar pentru asta trebuie să fi ajuns deja la o anume calitate (diviziune) umană.
