Îngerii păzitori
Un alt nume ale îngerului păzitor este cel de „înger al păcii”. Am văzut că Apocalipsa ni-i arată pe îngeri prezentînd înaintea lui Dumnezeu rugăciunile sfinților. Acest lucru, adevărat despre rugăciunea liturgică, este adevărat și în privința rugăciunii particulare. Găsim deja o astfel de învățătură în Vechiul Testament. Arhanghelul Rafael este „unul din cei șapte sfinți îngeri, care ridică rugăciunile sfinților și le înalță înaintea slavei Celui Sfînt” (Cartea lui Tobit, XII, 15). Clement al Alexandriei vorbește de „îngeri care sînt în slujba ridicării rugăciunilor” (Excerpt., 27) și știe că, chiar și atunci cînd omul se roagă singur, el este împreună cu cetele îngerești (Strom., VII, 78; vezi și VI, 2). Tertulian îi recomandă creștinului să nu se așeze cînd se roagă, din respect pentru „îngerul rugăciunii care stă în preajma noastră” (De Or., 16; P. L. I, 1174 A; vezi Ciprian, De Orat., 32-33; P. L. IV, 540 B-C).
Origen distinge prezența generală a îngerilor în preajma celui care se roagă de prezența îngerului păzitor (De Or., XI, 5). Această participare a îngerului păzitor la rugăciune, unirea lui cu implorarea noastră, revine adesea în scrierile lui. Creștinul nu trebuie să se teamă deloc de demoni pentru că „îngerul Domnului va străjui împrejurul celor ce se tem de Elși pentru că el pururea vede fața Tatălui care este în ceruri, aducînd neîncetat rugăciuni, prin mijlocirea Arhiereului, la Dumnezeu Atotțiitorul și unindu-se chiar în rugăciune cu cei care se află sub ocrotirea lor” (Contra Cels., VIII, 36). Astfel, îngerul pendulează între suflet și cer: „Îngerii se suie să ducă rugăciunile oamenilor în locurile cele mai presus de ceruri și mai curate sau în cele și mai curate de deasupra acestora. Și de acolo coboară iarăși, aducînd fiecărui om, după vrednicia lui, ceva din cele rînduite de Dumnezeu ca să fie împărțite acelora care Îi primesc binefacerile” (Contra Cels., V, 4. Vezi și Ho. Num., XI, 5; Ho Lev., IX, 8).
O trăsătură demnă de remarcat a vechii tradiții este aceea că omul are totodată un înger și un demon care se ocupă de el. Este ca și în cazul popoarelor, care își au îngerii și demonii lor. Aceasta era deja viziunea lui Pseudo-Barnaba (XVIII, 1), legată de învățătura despre cele două căi, a binelui și a răului. Îngerul atrage sufletul spre bine, demonul îl atrage spre rău. Avem aici începutul învățăturii despre deosebirea duhurilor. Herma insistă mai mult asupra acestui aspect: „Sînt doi îngeri cu omul, unul al dreptății și unul al răutății. (...) Îngerul dreptății este delicat și rușinos și blînd și liniștit. Așadar, cînd acesta îți urcă la inimă, pe dată îți grăiește despre dreptate, despre puritate, despre demnitate și despre mulțumirea cu ale tale și despre tot lucrul cel drept și despre toată virtutea cea slăvită. Cînd toate acestea îți urcă spre inimă, să știi că îngerul dreptății este cu tine. (...) Iată acum și lucrările îngerului răutății. Mai înainte de toate este oțărît și amar și fără minte (...). Astfel, cînd ți se urcă acesta la inimă, să-l știi după lucrările lui” (Prec., VI, 2, 1, 3-4; trad. rom., Părinții apostolici, Scrieri I, Polirom, 2010, p. 275).
Origen va moșteni de la Herma această învățătură, după cum o spune în mod explicit. Prin intermediul lui, ea va trece la Atanasie și ulterior la toată tradiția spirituală. „Iar cartea numită Păstorul afirmă și ea că doi îngeri însoțesc pe om: cînd gîndurile bune urcă în inimile noastre e semn că ele sînt trimise de la îngerul bun, iar dacă gîndurile sînt rele, e semn că ni le trimite îngerul cel rău. Și epistola zisă a lui Barnaba ne dă aceeași învățătură” (De Princ., III, 2, 4; Koetschau, 251). Aici, Origen este doar reprezentantul unei vechi tradiții. Dar din această tradiție el face un element fundamental al învățăturii spirituale: „Toți oamenii sînt vegheați de doi îngeri, cel rău, care îi împinge spre rău, și cel bun, care îi împinge spre bine” (Ho. Luc., 35; Rauer, 207). Sau în alt loc: „Ceea ce spune despre fiecare provincie trebuie să fie spus, la modul general, despre fiecare om. Fiecare este vegheat de doi îngeri, unul al dreptății, altul al nedreptății. Dacă în inimă noastră se ridică gînduri bune, ele provin de la îngerul bun; dacă gîndurile sînt rele, înseamnă că provin de la îngerul rău” (Ho. Luc., 12; Rauer, 86).
(fragment din cartea cardinalului Jean Daniélou (1905-1974), Îngerii în învățătura Părinților Bisericii, traducere de Miruna Tătaru-Cazaban, în pregătire la Editura Spandugino)
