Identitatea europeană şi starea de excepţie

Am putut vedea în ultimul timp cum anume deteritorializarea autentică a dreptului - prin universalizare şi, deci, prin includerea celuilalt - a putut fi convertită (şi, apoi, pervertită) prin simpla "exportare" - i.e. expulzare - a celuilalt, redefinit ca un simplu "corp străin". The Alliens - astfel au fost "denumiţi" suspecţii de terorism în Patriotic Act, decretat imediat după teribilele atentate din 11 septembrie 2001. "Ordinea militară" astfel instituită - care, juridic, revine unei stări de excepţie (i.e. de urgenţă) - avea să declanşeze o veritabilă schimbare în maniera "excepţională" în care unele state - la fel de "excepţionale" - au înţeles să se raporteze la drepturile omului. O turnură sau, mai degrabă, o deturnare juridică şi politică (din punctul de vedere al instituţiilor internaţionale) ale cărei efecte rămîn, pentru moment, imprevizibile. Astfel, the detainess au fost "deteritorializaţi" de o manieră "primă" (i.e. primitivă) fără o intermediere secundă (absolut necesară) a dreptului. Ei au fost exportaţi (în sensul fizic al termenului) dincolo de propriul lor teritoriu, într-o terra incognita, ca nişte "excepţii" ale chiar acestei stări de excepţie. Nişte "excepţii" de la lege inclusiv. În mod analog, soldaţii "excepţionali" (cu vocaţie "internaţională") responsabili de aceste stări de excepţie au fost ei înşişi... "exceptaţi" de la jurisdicţia statelor pe teritoriul cărora erau totuşi cantonaţi. Deşi rezidenţi pe teritoriul unor state determinate, ei au rămas astfel "indeterminaţi" în raport cu propria lor jurisdicţie şi, ca atare, "deteritorializaţi". La fel ca mai sus pomeniţii detainess, care, în oglindă (dar invers), în calitatea lor de locuitori ai unor no man’s land-uri generice, au fost dezbrăcaţi de orice drept, rămînînd de-a dreptul "goi" în faţa unei legi atît de "universale" - deteritorializată în sensul prim (primitiv) al cuvîntului - încît a rămas suspendată în vidul indeterminării sale (primare) - acela al propriei sale inefectivităţi -, ca şi cînd ar putea scăpa, în principiu, oricărei jurisdicţii determinate. E, în fond, acelaşi "ideal" de indeterminare "universală" care îi determină pe terorişti să provoace - prin bombele lor - cutremure de pămînt devastatoare, cu o "preferinţă" specială pentru pieţele publice şi mijloacele de transport în comun, făcînd astfel tabula rasa din orice subiect de drept şi din orice teritoriu (politic) secund. În plus, prin propriile lor acte sinucigaşe, teroriştii se "deteritorializează" ei înşişi, în acelaşi mod primitiv. Să riscăm, aşadar, o etimologie probabil falsă, fără a fi însă prin aceasta mai puţin semnificativă: teroarea face să se cutremure terra - a se vedea, în context, etimonul latin terrere: "a provoca teroare" - şi tocmai aceasta urmăresc partizanii ei: să deteritorializeze prin îngropare pămîntul însuşi (de s-ar putea), dimpreună cu toţi subiecţii lui de drept. Am cunoscut şi noi, românii, această teroare, sub forma ei recentă de "dictatură a proletariatului" - stare de excepţie aflată la discreţia unei clase "excepţionale", menită a pune capăt istoriei prin deteritorializarea (mondializarea) comunismului. Ironie a sorţii - termenul de "clasă" provenea, de fapt, din gr. klesis - "vocaţie, apel" care, prin extensiune, ne-a dat ek-klesia - "biserică"... Efectele acestei îndelungi stări politice şi juridice de excepţie - care a fost comunismul - se leagă de aceleaşi cunoscute deteritorializări proprii gulagurilor - non-locuri exceptate de orice jurisdicţie, gropi comune pentru milioane de subiecţi de drept. Refularea inter-zisului politic - definit ca dialog public, inter-subiectiv - se întoarce întotdeauna ca interdicţie teritorială proprie detenţiei, ca interdicţie a dialogului - definit ca "loc comun" - sau a pasajului la frontieră. Pentru aceiaşi români, deschiderea teritoriului secund al Europei occidentale a devenit, se ştie, posibilă doar după asumarea prealabilă a acquis-ului comunitar. Cît priveşte însă maniera efectivă a acestei asumări şi, respectiv, tipul de reteritorializare (prin dreptul comunitar) pe care ea o presupune, trebuie să spunem că ea a stat sub acelaşi regim al... stării de excepţie. Căci, ne reamintim, "pachetul" de legi europene a făcut, cel mai adesea, obiectul ordonanţelor de urgenţă ale guvernului. Care este, în acest context, sensul juridic şi politic pe care ar trebui să-l acordăm conceptului de "lume internaţională"? Poate fi el redus la simplul efect "pragmatic" - cum ar spune anglo-saxonii - al unui perpetuu comerţ între naţiuni şi deci între interesele lor? Trebuie, oare, să limităm drepturile omului la o common law, definită ca "cel mai mic numitor comun" al intereselor de stat, un fel de minimum de asigurat pentru supravieţuirea indivizilor? Dar putem noi, oare, să reducem propria noastră viaţă la simpla supravieţuire? Cum ar trebui, de fapt, să definim omul ca subiect de drept internaţional? Căci dacă, bunăoară, am reduce eventualul acquis internaţional doar la dreptul refugiaţilor - deteritorializaţi prin "explozie" -, la acela al deţinuţilor - deteritorializaţi prin "implozie" -, al celor ce nu s-au născut (dar sînt depozitaţi în băncile de fetuşi) - care nu au încă un teritoriu -, al celor ce au murit (dar sînt depozitaţi în băncile de organe) - care nu mai au vreunul etc., dreptul însuşi ar fi astfel redus la cel... natural, propriu unei vieţi nude - i.e. primitive -, fără nici o semnificaţie politică. Or, de cîteva bune milenii (cele care ne despart de comuna primitivă), natura omului s-a vădit a nu mai fi... naturală. Dacă există totuşi una, ea rămîne secundă, adică strict culturală. Pentru om, totul trece prin cultură: sexualitatea - eliberată de orice (ano)timp; alimentaţia - omul e... omnivor; migraţia - lumea lui e cosmosul însuşi, infinit etc. Încă o dată: indeterminarea lui revine la o eliberare de orice determinaţie. Nu avem deci nici un motiv să reducem drepturile fundamentale la cele minimale - pentru a nu spune, de-a dreptul: animale. În plus, cum am văzut deja, returul - prin reteritorializare (prin teritorializare secundă) - al acestor drepturi nu are nimic de-a face cu teritoriul lor iniţial. E raţiunea pentru care, în lipsa asumării unei duble negaţii (moderne) cu valoare topo-logică, refugiaţii pre-moderni - pentru a lua un singur exemplu - reconstituie, peste tot unde ajung, acelaşi tip de teritoriu - primar - în şi prin enclavele lor extra-teritoriale, situate "undeva" în marginea marilor oraşe occidentale. Ceea ce s-a întîmplat şi cu ţăranii români, "deteritorializaţi" de comunişti la oraş: ei au continuat să cultive cu legume peluzele dintre blocuri. În concluzie, pentru a pregăti o lume cu adevărat inter-naţională, trebuie mai întîi asigurat un statut juridic internaţional persoanei umane. Ceea ce e pe cale să se petreacă, în Comunitatea Europeană, cu Curtea ei de Justiţie. E singurul caz în care drepturile fundamentale au o efectivitate juridică trans-naţională. Cît îi priveşte pe români, consecinţele au fost imediate: zeci şi sute de dosare individuale depuse pe lîngă această instanţă inter-naţională. Nu e vorba de o imixtiune în afacerile interne ale unei ţări, ci de responsabilitatea fundamentală pe care fiecare naţiune europeană o are de a se înscrie - efectiv - pe propria ei cale de universalizare. Spiritul Comunităţii Europene nu poate fi unul comunitarist. În cele din urmă, dacă există cu adevărat un "inter" la nivel continental e tocmai pentru că el a funcţionat, mai întîi, la nivel naţional: între indivizi - fie ei majoritari sau minoritari -, între aceştia şi instituţiile lor (definite ca vehicule ale intermedierii). Şi invers, nici un individ şi, în ocurenţă, nici un grup - fie el majoritar sau minoritar - n-ar trebui să aibă dreptul de a reduce returul drepturilor fundamentale la reteritorializarea primară a unei culturi pre- sau, mai rău, anti-moderne. Nu putem acorda teritoriu secund unor indivizi sau grupuri de indivizi a căror tradiţie juridică şi politică e sinonimă cu respingerea procesului de universalizare. Diversitatea culturală nu constituie un argument pentru a crea astfel de precedente. Căci, sub acoperirea general acceptată a drepturilor omului, indivizi şi grupuri de acest gen vor folosi mijloacele performante ale modernităţii pentru a lupta împotriva ei. Nu putem lăsa focul la îndemîna copiilor. Dacă drumurile ce duc la modernitate sînt - şi n-au cum să nu fie - diferite, idealul ei trebuie să rămînă totuşi unul singur. Nu poate fi cu adevărat tolerant decît cel ce se înscrie pe un asemenea drum. Lumea internaţională s-a constituit graţie generoasei deschideri asumate de cîteva naţiuni occidentale ce au pretins cetăţenilor lor să fie "universali". Dacă poporul e format din astfel de cetăţeni, atunci - în cazul României cel puţin - poporul însuşi reprezintă, astăzi, o minoritate. Dar tocmai această minoritate este cea care gîndeşte cu adevărat la Europa, la drepturile ei fundamentale.