Credinţă şi indiferenţă <p>- printre creştini, în Suedia -
Oficial, Biserica Luterană din Suedia este biserică naţională. Însă acest statut reprezintă doar o formă de respect distant faţă de istoria şi tradiţia suedeză, deoarece, concret, ţara scandinavă ocupă unul dintre primele locuri din Europa din punct de vedere al numărului celor care se declară agnostici, atei sau nu practică vreo formă de credinţă comunitară, instituţionalizată. Deşi statele cu majoritate protestantă se află oricum înaintea celor catolice şi ortodoxe la capitolul indiferentism religios, în privinţa liber-cugetătorilor Suedia se remarcă chiar şi printre ţările cu confesiuni identice sau asemănătoare. Conform Eurobarometrului din 2005, 23% dintre suedezi se declară atei, 53% cred într-un "spirit sau forţă a vieţii" şi doar 23% îşi afirmă credinţa în Dumnezeu, înţeles în sens iudeo-creştin. Sînt depăşiţi, în privinţa procentelor de atei şi indiferenţi, de estonieni şi cehi. Revista USA Today remarca această tendinţă, încă de acum trei ani (nr. din 8/10/2005): "Toate religiile importante sînt în declin în Occident, cu excepţia islamului, afirmă Centrul de Studiu Global asupra Creşinismului de la Seminarul Teologic Gordon-Conwell din South Hamilton. Scăderea cea mai evidentă se manifestă în Franţa, Suedia şi Olanda, unde, în multe zone, proporţia celor care merg la biserică este mai mică de 10%". Probabil singura împrejurare în care cei mai mulţi suedezi se hotărăsc să treacă totuşi pe la biserică o reprezintă căsătoria: există o solemnitate a ceremoniei nupţiale care deocamdată nu poate fi suplinită prin mijloace laice, oricît de sofisticată ar fi rochia miresei şi de arătos tortul de nuntă. Apoi, mai sînt cîteva sărbători tradiţionale, cum ar fi Sfînta Lucia, pe 13 decembrie, sau Crăciunul, în care punctul de greutate este mai degrabă bucuria copiilor care participă la eveniment, decît semnificaţia religioasă a momentului. Misionarism american şi cultul lui Odin Totuşi, nevoia de credinţă nu dispare odată ce manifestările ei tradiţionale se diluează. Comunităţile protestante din SUA, odinioară plecate ele însele de teama persecuţiei religioase din ţările europene, unde reforma protestantă se răspîndise, se întorc în forţă pentru prozelitism şi misionariat. Altă ironie a istoriei: unii americani au ei înşişi origini scandinave; e ca o parabolă a fiului risipitor întoarsă pe dos, în care odrasla necredincioasă e cea care a rămas acasă. Au oarecare succes, fiindcă fervoarea lor religioasă şi predicile pasionate reuşesc, pe ici, pe colo, să zguduie credinţa anemică a celor de pe vechiul continent, iar lăcaşele de cult adventiste şi penticostale îşi fac loc în peisajul oraşelor. Alţii aderă la mişcări sau curente new age, dovadă fiind librăriile cu cărţi dedicate religiilor orientale pentru uz occidental. În sfîrşit, îşi fac loc ciudăţenii precum grupuri sau asociaţii care profesează şi predică întoarcerea la credinţa veche scandinavă, căreia îi spun "asatru". Statul suedez a recunoscut oficial asatru ca religie în 2007, ceea ce înseamnă că practicanţii ei au dreptul să organizeze căsătorii, înmormîntări etc. conform propriilor ritualuri - după ce anterior religia respectivă primise acelaşi statut în Islanda, Danemarca şi Norvegia. Aşadar, avem de a face cu o întoarcere postmodernă la cultul lui Odin, Thor, Freja & co. Multe puncte ale doctrinei religioase sînt neclare astăzi - de exemplu, cine ajunge după moarte în Walhalla, cîtă vreme în vechime doar războinicii se bucurau de acest privilegiu. Dar să nu ne încurcăm în detalii: noii credincioşi evită astfel de discuţii teologice delicate. În acest context, cum arată viaţa religioasă a celor care au rămas creştini practicanţi şi aparţin luteranismului, în mod tradiţional majoritar? Ce stare de spirit predomină - credinţa poate muta munţii sau totul e o predică în deşert? Fiecare cu părerea lui Haga Kyrka e una dintre cele mai cunoscute biserici din Göteborg. A fost construită în stil neo-gotic la jumătatea secolului al XIX-lea. Cu înfăţişarea ei romantic-medievală, este cadrul ideal pentru nunţi. Doar atunci, cu alaiul de nuntaşi şi blitzurile fotografilor chemaţi să imortalizeze evenimentul, atinge maximum de animaţie. Căsătoria religioasă este şi unica ocazie să vezi un grup ceva mai numeros de tineri în biserică. În rest, cîţiva credincioşi şi turişti, în majoritate de vîrsta a treia. La intrare, un mini-stand cu cărţi de vînzare: printre ele, volume sau broşuri de genul "A existat Isus cu adevărat?" sau replici-contraargumente la produsele literare marca Dan Brown. Ceva de negîndit într-un lăcaş de cult ortodox sau catolic: să-ţi imaginezi fie şi o întrebare despre existenţa pămîntească, reală a lui Hristos sau să vezi mai multe broşuri explicative decît cărţi de rugăciune. Aici, în lumea ortodoxă, la biserică vin doar cei deja convinşi, iar tonul e triumfalist şi încrezător în sine. Acolo, situaţia e diferită: e limpede, cînd simţi nevoia să dai răspuns unor dileme despre existenţa lui Isus, te afli în defensivă. Trebuie să-i lămureşti pe cei neîncrezători. Agnetha e printre cei care vin regulat la biserică. Are 82 de ani. "Acum nu mai mult de cîteva decenii era altfel, oamenii erau mult mai apropiaţi de biserică - povesteşte ea. De fapt, cred că nu ateismul este problema aici, ci indiferenţa. Ateii, cel puţin cei care ajung la concluzii atee cu mintea proprie, încă sînt preocupaţi de probleme morale. Discută în contradictoriu cu tine, încearcă să aducă argumente, te ascultă - şi aici, repet, vorbesc nu de dogmă, ci de chestiunile morale în care eu am convingeri creştine. Pe cînd atitudinea predominantă astăzi nu este aceasta. Cei mai mulţi au drept unic răspuns la orice discuţie în contradictoriu: ŤFiecare cu părerea lui. Eu respect toate opiniile. Să nu insistăm»." Credinţa în sunet de chitară Fiskebäckskil e o localitate turistică aflată aproape de Marea Nordului. Şi-a început existenţa ca sat de pescari. Acum sînt mai multe case şi pensiuni turistice decît locuinţe propriu-zise. Un fel de localitate de Rivieră franceză, dar cu specific scandinav. Biserica a fost construită începînd cu 1772, din donaţiile marinarilor şi pescarilor din sat. În contrast cu obişnuita sobrietate luterană, pereţii sînt acoperiţi de picturi uşor naive înfăţişînd scene biblice. Lumina care se strecoară prin ferestrele înguste are culoarea mierii vechi. Simţi un fior al tainei care aminteşte de bisericile ortodoxe de sat. Înăuntru e doar îngrijitorul, un bătrîn cu înfăţişare blîndă, care e momentan şi paznic, şi vînzător de cărţi poştale cu imaginea bisericii - 5 coroane bucata. Se uită mirat cînd întreb dacă femeile au voie să vadă şi altarul: de ce să nu aibă? Tăcerea e întreruptă de patru tineri care vin cu chitarele şi încep să cînte cu foc întru slava lui Dumnezeu. E o repetiţie pentru un eveniment religios apropiat. Ironia face ca această parte a Suediei să se fi remarcat odată prin doctrina protestantă foarte strictă, sub influenţa pastorului Henric Schartau, mort în 1825. El a impus o formă de luteranism drastică, mai ales prin predicile lui memorabile, care au avut un efect puternic asupra multor preoţi tineri din zonă. Adepţii lui Schartau au ajuns pînă în SUA. Pesemne dacă ar fi asistat la concertul improvizat, pastorul ar fi ţinut o predică mai sonoră decît cele patru chitare reunite. Dar cu sau fără încuviinţarea postumă a lui Schartau, cel puţin tinerii de acolo îşi afirmă răspicat credinţa: sînt bucuroşi să vină la biserică. Nu le pasă că foarte mulţi dintre cei de vîrsta lor nu au astfel de preocupări. Afară, alături de biserică, se află cimitirul. Crucile şi pietrele funerare se profilează pe fundalul fiordului plin de ambarcaţiuni. Multe morminte vechi, grupate pe perechi soţ-soţie, de pe vremea cînd căsnicia însemna într-adevăr "la bine şi la rău, pînă cînd moartea ne va despărţi". Aici, în cimitir, l-am întîlnit pe Lorenz, venit la Fiskebäckskil nu doar din raţiuni turistice, ci şi de ordin sentimental: aici îşi are îngropaţi bunicii. Aflu că, deşi fiu de pastor, este ateu şi consideră că se poate situa pe ambele versante - abrupte - ale subiectului. "Chiar dacă creştinismul nu mai predomină în viaţa publică, morala creştină, cel puţin în fundamentele ei, a rămas. Egalitarismul şi toleranţa atît de populare aici sînt creştine, în esenţă. Avem o morală creştină fără religie creştină. Nu e sfîrşitul lumii - spune el la un moment dat." Fără să vreau, mă gîndesc la cuvintele lui G.K. Chesterton: "Lumea modernă e plină de idei creştine care au luat-o razna".
