Aureole: Los Angeles şi Barcelona
Într-un tablou pictat la 1420 de Giovanni di Paolo din Siena, aflat la Los Angeles County Museum of Art, Fecioara şi pruncul ei sînt pictaţi pe fundalul unui vortex straniu, aflat deasupră-le, în care parcă şi razele aurelor lor sînt absorbite (sau, poate, din care sînt generate). Analogia cu turbionarea spaţiului, care se curbează şi se prăbuşeşte în sine în proximitatea găurilor negre, era evidentă. Şi nu au fost acestea cele mai stranii aure văzute la LACMA: într-o altă icoană, de Quinten Marrys, ieşită dintr-un atelier din Flandra pe la 1500, Iisus are o aură întunecată pe fondul de aur, ca un inel de eclipsă, de parcă s-ar fi decupat în negativ cu spaţiul care îi înconjura chipul trist. Putea fi un tablou repictat, de sub care a ieşit vechea culoare la suprafaţă, ori poate o eroare de restaurare, pentru că aurele nu se închipuie negre. Dimpotrivă, într-un tablou spaniol contemporan celui de mai sus, din Osma, aura cristică nu este circulară, ci are geometria curb-octogonală generată de două pătrate rotite la patruzeci şi cinci de grade (cu racordări între vîrfurile pătratelor). Colţurile aurei astfel generate sînt continuate cu crini ("uitaţi-vă la crinii de pe cîmpuri", a spus Iisus). Sau, într-o icoană castiliană tot de la 1500, aura e "buclată", deşi ne închipuim aici mai degrabă vîrtejuri cosmice decît cîrlionţi, iar îngerii par a se ascunde de asemenea furtuni în nişele de alabastru de pe mormîntul lui Don Garcia Osorio din biserica San Pedro, Ocana, în Aranjuez. Cum altfel decît ca aure ale unor sfinţi absenţi, ori poate doar invizibili ochilor noştri, pot fi închipuite structurile rotite ale bolţilor abia montate ale catedralei Sagrada Familia, a lui Antoni Gaudà y Cornet, de la Barcelona, îmi spuneam în faţa acestor icoane singure, mai deloc vizitate, pe care le-am văzut pe coasta Pacificului? Căci bolta acelei biserici catalane ce e? Un cer gol, plin de efecte din care, însă, lipseşte chiar cauza. Sau nu ni se mai arată? Sau nu noi se cade să vedem cauzele, ori Cauza Primă, ci doar făuritorul lor, arhitectul - nebun întru Hristos - GaudÃ? Începută după 1880, catedrala va fi terminată, cum se terminau odinioară catedralele făcute pentru totdeauna, o sută patruzeci de ani mai tîrziu, adică în 2020. Acum, însă, biserica este închisă şi are, deci, spaţiu interior. Acum putem înţelege gîndul ascuns al arhitectului. Absorbit spre înaltul cerurilor prin aceste turbioane monumentale cu o geometrie deloc euclidiană, spaţiul interior, la configurarea căruia lucrează o echipă urieşească de arhitecţi şi constructori, este în ascensiune perpetuă. Arborii-flori-axe ale lumii-stîlpi ai bolţii îl susţin. Iisus se naşte, propăvăduieşte, moare şi învie pe diferitele faţete ale cristalului de piatră care e Sagrada Familia. Gaudà a lăsat desene şi machete pentru întreaga construcţie, apoi s-a dus să se odihnească la rădăcina stîlpilor acestei ne-umane închipuiri ale sale. După el, nu vom mai putea gîndi aurele sfinţilor altfel decît aşa cum ni le-a arătat el. Şi lumea descrisă - parte pentru întreg - de Gaudà ni se prezintă şi ne reprezintă în acelaşi timp: literală şi figurativă, reală şi simbolică, fizică şi metafizică deopotrivă, sus ca şi jos, imanenţă şi transcendenţă contopindu-se pe axa hristică. Este creaţia însăşi în dinamica devenirii ei perpetue, sus ca şi jos: înfricoşător de frumoasă, straniu familiară, ca însăşi povestea fondatoare a creştinătăţii.
