Din cînd în cînd, tot revăd Pe aripile vîntului (Gone with the Wind, Victor Fleming, 1939) și o tot reinterpretez pe Scarlett O’Hara. E unul dintre personajele care mi-au marcat adolescența. Filmul a rulat, nu mai știu exact în ce context, la Sala Palatului pe la început de ani ’80, cînd aveam 13 ani, pare-mi-se.

După care am citit și romanul lui Margaret Mitchell, de care am fost, un timp, pasionată. Dar tot pe Scarlett cea din film, însă, am iubit-o și am considerat o un prototip al femeii de succes, care învîrte bărbații pe degete și reușește în toate. Așa am perceput-o la vremea aceea, nu-i vedeam decît partea asta, parcă desprinsă din cărțile de gîndire pozitivă, care-ți explică pașii succesului. Cred că numai blonda din ABBA (desigur, dintr un alt timp și context) mai reprezentase pentru mine un asemenea model.

Nu eram singura, de altfel. Scarlett se cuibărise în imaginarul colectiv al fetelor și femeilor de mai toate vîrstele dintr-o epocă nu tocmai feministă. Aveam o colegă de generală care semăna întrucîtva cu ea și se pieptăna ca ea, se ciupea de obraji ca Scarlett ca să se înroșească, își țuguia buzele în stil Scarlett și avea atitudini între țîfnoase și de flirt, gen aceeași Scarlett. O colegă de liceu purta părul prins în fileu la spate și, în loc de uniformă, o fustă, să-i zicem, crocantă, ca și cum ar fi avut crinolină. Mama mea însăși o admira pe Scarlett O’Hara și considera că are puncte în comun cu ea (și chiar avea). Mai mult de atît, celebra replică, repetată de vreo trei ori prin film, a lui Scarlett, era un principiu călăuzitor al mamei mele: „I’ll think about that tomorrow. Tomorrow is another day.“ O spunea mereu, ba chiar o punea în practică. Ne certam pe tema asta, fiindcă eu, pe atunci, eram pentru acțiunea cu orice preț, în orice situație. Iar principiul ăsta al lui Scarlett era, pînă la urmă, mai zen: poate fi văzut ca un exercițiu prin care-ți dai deoparte gîndurile, măcar pentru o zi, te golești de ele și ncerci să nu te mai agiți în zadar.

În ce mă privește am luat drept model, de fiecare dată, cîte o altă față a lui Scarlett. În adolescență cred că agream cel mai mult scena de început, pînă să înceapă războiul dintre nordiști și sudiști, cînd Scarlett flirta cu toți băieții buni de însurătoare locali, care făceau cerc în jurul ei, spre invidia celorlalte fete. Ce-mi trebuia mai mult în lumea de clasa a opta, în care mai totul se rezuma la giumbușlucuri verbale și fluturări de gene?

Încet-încet am observat că, în ciuda succesului ăstuia facil, de fapt Scarlett nu e atît de fericită: îl iubea pe Ashley, care Ashley, din lașitate și nu numai, nu o alesese pe ea drept nevastă, ci pe Melanie. Cred că asta se suprapunea pe iubirea mea neferictă din liceu (care n-avea cum fi altfel decît nefericită, din moment ce pe băiatul în cauză îl iubeau cam toate fetele din clasă, el fiind unul dintre puținii reprezentanți eligibili ai celuilalt sex). În perioada de atunci, îl vedeam pe Ashley ca pe un ideal și pe Scarlett ca pe un soi de Madame Bovary. Nu renunțasem să-i observ și latura de femeie forte, care nu se lasă călcată-n picioare și rezolvă totul. Dar începusem să percep și un mugure de tragism în ea.

Cu trecerea timpului și terminarea liceului, am început să-l observ pe Rhett Butler. Să fiu tot mai fermecată de el, de gesturile și replicile lui. Mi se părea bărbatul potrivit pentru Scarlett, puternic, mereu spiritual, dar și gata s-o sprijine. Cred că eram în epoca în care-mi plăceau „băieții răi“, care te paralizau cu vrăjeala lor. N-o înțelegeam pe Scarlett cum îl poate prefera pe fadul Ashley.

Au trecut, iarăși, mulți ani de-atunci și m-am uitat din nou la Pe aripile vîntului. Rhett mi s-a părut, deodată, abuziv, în anumite situații chiar inacceptabil. Scarlett mi-a apărut tot mai mult ca un personaj tragic, căruia nu i-au prea ieșit lucrurile cum a vrut. Cu niște lacune morale inacceptabile, care au împins o spre situații fără ieșire. Care le-a făcut rău altora, deliberat sau nu, cu destule prilejuri.

Dar care, în același timp, și-a condus barca într-un mod eroic, pe alocuri. A trecut prin război și foamete, e drept că nu cu cele mai grațioase atitudini, dar oricum cu curaj și perseverență. Cine i-a fost alături în toate aceste încercări? Melanie, rivala ei, aleasa lui Ashley. Melanie, pe care Scarlett aparent o detesta, dar pe care, de fapt, a ajutat-o cu cele mai multe prilejuri și a salvat-o chiar de la moarte. Ele două, două fețe ale feminității care se completează armonios, sînt (cel puțin așa văd, cu ochii de acum) axul poveștii. În jurul căruia gravitează toate celelalte personaje, inclusiv Ashley și Rhett. Ajutate de permanenta Mammy care, cu franchețea și umorul ei, chiar dacă uneori exagerat, le însoțește în toate cele.

Am învățat, prin toate reinterpretările astea, s-o înțeleg mai bine pe Scarlett O’Hara fără s-o admir întotdeauna, uneori chiar compătimind-o. Rămînîndu mi, totuși, un ideal. Căruia începe să i se adauge și un procent tot mai mare din Melanie.