Cînd ești mare, dar nu într-atît de mare, cînd ești tînăr și la-nceput de drum, e important să ai cîte un loc în care să te poți duce necondiționat. În care să fii primit cu brațele deschise, indiferent de oră sau de momentul anului, în care să existe mereu un blid de mîncare, o vorbă bună pentru tine și chiar o mîngîiere. În care cineva să aibă răbdarea să-ți dedice o halcă de timp. În general, locul ăsta e la bunici sau la părinți. Există, cu siguranță, și prieteni atît de deschiși, dar primirea asta necondiționată e mai rară. Și-n momentele în care îi ai, pe respectivii părinți sau bunici, nici nu realizezi cît de importanți sînt. Ești tînăr și lucrurile se succed în general într-o goană, ca și cum ar merge de la sine, întoarse cu o cheiță invizibilă și puse în mișcare de nu știu ce mecanism-fantomă. Ai un bunic  a cărui ușă e deschisă non-stop, a cărui ureche se face mereu pîlnie pentru tine, a cărui tigaie e gata să adăposteaacă mereu cartofii prăjiți care-ți plac. Minunat. Dar în momentul respectiv ți se pare de la sine înțeles, ți se pare că nu se poate altfel, că așa e în firea lucrurilor. Nici nu te gîndești, aproape că nici prin minte nu-ți trece că respectivul bunic e o ființă de sine stătătoare, care a avut și are o viață proprie, o carieră, iubiri, cum afli mai tîrziu. În momentele alea îl vezi doar în raport cu tine.

Da, ești un nepot bun și te preocupă sănătatea lui, te preocupă nevoile lui. Îl suni zilnic și-l întrebi ce-i mai trebuie. Și-i cumperi, ba chiar îi mai iei, în plus, și lucruri inutile, pentru că, de fapt, ție-ți face plăcere să-i dăruiești. Aparent, ești un nepot ca la carte, ai grijă de bunicul tău, îl vizitezi zilnic. Îi asculți discursul despre „actualul regim”, mereu mizerabil (același discurs ani de zile, și pe bună dreptate), despre ce-ar face el dac-ar avea putere. Îi asculți discursul cu tente deloc politic corecte, care azi ar fi pus la zid din start, nici nu i-ar mai putea ieși din gură. Pe undeva, pe bună dreptate. Și, pe de altă parte, de-nțeles și-n ce-l privește, pentru că e un om al altor vremuri, în care se gîndea altfel.

Îi asimilezi lumea, o lume simplă și clară, în care mîncarea înseamnă o fiertură făcută corect, ca-n popota din război, unde bunicul tău a fost ofițer la intendență, fie că e vorba de o supă de carne și legume, fie de un compot de mere. Populată de oamenii care-l vizitează și pe care-i ajută de fiecare dată, vreo două vecine care vin ba să împrumute ceva, ba să vadă o telenovelă, ba să ia o gustare și să stea de vorbă, pur și simplu. Care mișcă, rîd, te ascultă și pun mereu țara la cale.

Dar, de fapt, tu ai nevoie de el. Ai nevoie de disponibilitatea lui. De fapt, tu simți că, dacă trece o zi fără să-l fi văzut, ceva nu-i în regulă cu tine. Dacă nu curățați împreună cartofii care vor deveni aurii și pe care-i veți mînca tacticos împreună cu multă sare și cașcaval, fără să trebuiască să spuneți mare lucru, ziua nu va mai fi în largul ei. Nu va mai putea trece luminoasă și firească, găsindu-și calea ușor. Dacă nu vă așezați, apoi, pe patul cu aceeași cuvertură kitsch, care să-i amintească atît cît se poate, într-un mod destul de stîngaci, de Nămăeștiul natal, în orașul, pînă la urmă străin, în care și-a petrecut o viață, parcă nu se așază lucrurile la locul lor.

În alt fel, dacă nu te duci o zi la mama ta, cea atît de perfectă și aparent invincibilă, nu ești în apele tale. La ea, totul e complet diferit de cum e la bunicul tău. Ea nu prea-ți face de mîncare, nu-i ăsta punctul ei forte. Dar nici nu tace. Cu ea poți vorbi orice. Ea poate înțelege orice, e suficient de deșteaptă și de largă. Îi poți spune despre băieți, veșnic nerezolvata problemă, devenită chiar patetică cu vîrsta. Despre cariere, mai ales despre cele ratate, și ea nu numai că înțelege, dar niciodată nu-și pierde speranța în tine. Cu ea, ai senzația că totul se poate, că nu există opreliști, că ești un fel de Superwoman, că numai să vrei și să-ți pui mintea e suficient. Că nici o boală nu te poate atinge, că pe tine nu, că tu ești ferită. Fie că-ți spune asta din mijlocul unei case aparent vraiște, înțesată de obiecte din toate vremurile, care nu par să se-nțeleagă unele cu altele, fie din inima uneia noi, impecabile, o avangardă a decorațiunilor și a formelor, care mai de care mai negre, mai transparente și mai neînțelese. Mereu impecabilă și mereu avînd dreptate. Și, iarăși, mereu acolo pentru tine.

Cînd ești mic și tînăr, crezi că părinții și bunicii, mama și bunicul tău sînt acolo pentru tine. Ți se pare de la sine înțeles că te ascultă și te rabdă și te iubesc necondiționat. Cînd te faci puțin mai mare și ai și tu copii, începi să nțelegi că-și au și ei viețile lor și, ca să fie așa cum i-ai perceput, fac, mereu, un efort uriaș. Și tocmai cînd te prinzi de-adevăratelea de chestia asta, descoperi că nu mai sînt deloc.