Mutat la țară? – exemplul lui Jean de Florette

Publicat în Dilema Veche nr. 882 din 4 - 10 martie 2021
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Am nimerit întîmplător la TV peste un film franțuzesc de prin anii ʼ80, Jean de Florette, o ecranizare după un roman de Marcel Pagnol. În film, Gérard Depardieu, destul de tînăr, joacă rolul unui orașean (cu un handicap – e cocoșat) care evadează din „iadul” citadin și se mută plin de entuziasm împreună cu familia la țară, în satul natal, unde își propune să facă agricultură, folosind „metode științifice avansate” pe care le învățase de prin cărți. Acțiunea se petrece pe la începutul secolului trecut, iar satul, o așezare cam prăpădită, ascunsă printre dealurile din Provence, are mai degrabă legătură cu lumea lui Moromete de la noi decît cu cea plină de farmec din zona rurală a Franței, cu castele, podgorii întinse și case idilice. „Naturalismul” filmului și asemănările cu satele românești – ce-i drept, din secolul XXI – mi-au dat de gîndit: localnicii, cei mai mulți dintre ei niște trîntori care își pierd vremea pe la crîșmă, bînd Pernod sau jucînd jocul lor cu bile, pétanque, îl primesc pe noul venit cu suspiciune, ba chiar cu dușmănie. Chiar dacă este teoretic de-al locului, îl consideră tot un venetic, rîd de el și de „metodele lui avansate”, îi deranjează faptul că e pus pe treabă, ba mai mult decît atît, îi bagă constant bețe în roate, sperînd că se va sătura repede de viața la țară și își va lua tălpășița, se va întoarce de unde a venit, după ce își va vinde proprietatea la un preț de nimic. Ba chiar doi dintre ei (unchi și nepot, deci într-o cîrdășie de „clan”) îi astupă pe ascuns unicul izvor de pe proprietate, așa că Jean de Florette e nevoit să care apă cu măgarul de la o distanță considerabilă pentru a-și iriga micile lui culturi. Întreaga zonă are oricum probleme cu apa, însă celorlalți nu le pasă prea tare, au doar niște vii cocoțate pe coame de deal din care produc vin pentru consum propriu. Însă omul nostru nu renunță ușor, se împrumută și se umple de datorii, tenacitatea cu care își urmărește visul – de a trăi „sănătos”, în mijlocul naturii, din roadele muncii lui, în ciuda faptului că este sabotat constant de consăteni – îți inspiră mai întîi compasiune, apoi admirație și îl va duce în cele din urmă la un final tragic. Jean de Florette moare încercînd cu disperare să dinamiteze solul stîncos al dealului pentru a ajunge la apă, deși izvorul îngropat se află la doi pași. (Există și o parte a doua a filmului, răzbunarea fiicei, „după 20 de ani”, ecranizarea unui al doilea roman al lui Pagnol, Manon des Sources).

Povestea din film mi se pare grozav de cunoscută, ba chiar tipică, aș spune, pentru orășenii care se mută la țară în România zilelor noastre. M-a surprins doar faptul că astfel de lucruri se întîmplă aproape identic (și cu aceleași tipologii de oameni) sau, mă rog, s-au întîmplat acum mai bine de un secol și prin alte părți ale lumii, aparent mai civilizate, unde ne imaginăm că există vecini care se ajută între ei în micile lor comunități frumos închegate.

În ultimul an, în mare parte din cauza pandemiei care ne-a condamnat la o viață de interior, între cei patru pereți ai unor apartamente meschine de bloc, tot mai mulți locuitori ai orașelor mari, mai ales bucureșteni, visează să se mute la țară. Cînd părinții mei s-au mutat „la țară” în urmă cu mai bine de zece ani (de fapt, într-un cartier al unui orășel de provincie care s-a transformat peste noapte în comună ca să aibă acces mai ușor la niște fonduri care nu s-au accesat, de fapt, niciodată), aveau cam aceeași viziune idilică a lui Jean de Florette, doar că nu voiau să facă agricultură, voiau doar să trăiască liniștiți la pensie, „în mijlocul naturii”. În primele luni s-au pomenit înconjurați de vecini săritori, fiecare voia să-i ajute cu cîte ceva, să bată un cui, să schimbe un acoperiș la noua casă etc., ca să se convingă treptat că bucureștenii mutați la țară sînt, de fapt, pentru localnici, doar niște vaci bune de muls, se pot scoate bani frumoși de pe urma lor. Totuși, îi preferă pe cei care au case de vacanță și nu locuiesc permanent acolo, pentru că, în schimbul unor sume de bani, au grijă de proprietate atunci cînd aceștia sînt plecați la casa lor „adevărată”. Ce înseamnă să ai grijă de proprietate? Să te folosești de ea ca și cum ar fi a ta, să le culegi bucureștenilor prunele și corcodușele ca să-ți faci țuică, să le mănînci zmeura din curte și după aia să le spui că „nu s-a făcut”, să-ți lași găinile libere pe terenul lor, că e mai bine să ciugulească pe-acolo decît la tine, să faci un grătar tot la ei, ca să nu faci mizerie la tine, să-ți speli mașina tot în curtea lor, că e mai bună presiunea la apă, să stai în foișorul lor ca să-ți bei cafeaua (Ai dreacu’ bucureșteni! Au bani, uite ce foișor și-au tras!), să faci toate aceste lucruri și să mai fii și plătit pentru asta. Dacă bucureșteanul se mută permanent la țară și începe să facă parte din „comunitate”, atunci apare o problemă – ce caută veneticul ăsta la noi în sat? (Mai ales atunci cînd are idei și vrea schimbări după „metode științifice avansate”.) Cu tenacitatea unui Jean de Florette, în vreo cinci ani, taică-miu a reușit pe ulița lui să „tragă” canal (exista o problemă cu solul și fosele se umpleau foarte repede), nu doar pentru el, dar și pentru vecini, care au promis că vor contribui cu bani, fiecare cu „partea” lui, dar pînă la urmă n-a mai contribuit nimeni. Apoi, profitînd de o precampanie electorală, a stat pe holurile primăriei pînă cînd a reușit să-l convingă pe primar să asfalteze și ulița lor, care nu era în plan. N-a fost bine, vecinii au ajuns repede la concluzia că era mai bine înainte, „cu pietricele”, ce ne trebe nouă asfalt? Mama aduna pet-urile de pe uliță, un vecin venea în fiecare seară beat și cu sticla în mînă, o gîlgîia repede ca să nu-l vadă nevastă-sa și o arunca pe unde se nimerea. Nevastă care profita de orice ocazie ca să împrumute 10 lei, 20 sau 50 „pînă la alocație” (a copiilor), pe care ai mei nu-i mai vedeau niciodată înapoi. Și cînd nu mai îndrăznea să împrumute, se proptea pur și simplu în poarta lor și o uita Dumnezeu acolo, nu făcea nimic, nici măcar conversație, doar se uita în curtea altora ca la televizor. Oricum, la noi la țară povestea asta cu holbatul peste gard e sport național, nu poți să faci nimic pe lîngă casă fără să fii privit de undeva, așa că mai bine îți cumperi un teren izolat în vîrful unui deal.

Pînă la urmă, ai mei s-au mutat în aceeași zonă, într-o altă localitate, și au luat-o de la capăt – alți oameni, altă uliță de asfaltat, alți pereți în care noii lor consăteni ardeau de nerăbdare să bată cîte un cui. Apropo, orice „lucrare” mai serioasă, realizată cu sprijin local, costă fix 1.000 de lei, dacă vrei doar să-ți cosească cineva iarba din curte nu vine nimeni, nu se bagă la treburi din astea mărunțele. În al doilea „sat” – nu pot să-i spun altfel deși teoretic ar fi „stațiune turistică de interes local” – au dat peste o babă care, la început, părea prietenoasă și bună ca pîinea caldă. Le aducea ouă proaspete de la găini și prăjituri, la un moment dat nici nu mai bătea la ușă, intra ca la ea acasă și mergea cu platoul de prăjituri pînă în dormitor, căci la țară nu există ideea de intimitate. Îl plăcea mai mult pe taică-miu că, deh, era bărbat, iar cînd taică-miu a încercat să impună niște limite, nu l-a mai plăcut nici pe el. În vreo doi ani s-a ajuns la un război în toată regula, cu amenințări și reclamații la primărie. Deși pare greu de imaginat, un astfel de vecin poate să-ți facă viața un iad.

Părinții mei sînt deja la a patra mutare, peste tot ura și dușmănia față de venetici sînt aceleași. „Țăranul” român nu îl vede pe orășeanul mutat la țară ca pe un posibil ajutor în comunitate – de multe ori un om cu școală, el poate veni cu idei noi care să scoată satul din letargie sau dintr-o înapoiere de Ev Mediu –, ci ca pe un element colonizator, cotropitor, ce trebuie stîrpit. Probabil că, într-un mental colectiv, acesta se identifică cu turcul sau tătarul de pe vremuri care a venit să-i jefuiască și să le violeze femeile, iar cea mai bună soluție de a-l alunga este să dai foc la grîne și să otrăvești fîntînile, așa că, în România de azi, povestea tragică a lui Jean de Florette se poate repeta la nesfîrșit.

caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Se știe, politicianul român vorbește colorat, dar cîteodată (pesemne ca să fie sobru) își restrînge paleta de culori. De curînd, într-o discuție la televizor, l-am auzit pe unul afirmînd despre un altul că „a spus negru pe alb“.
image png
Ce ne amintim și ce am uitat
Întoarcerea spre trecut, în încercarea de a-i recupera reperele, ar trebui să fie însoțită, așa cum au încercat s-o facă și organizatorii expoziției dedicate Monicăi Lovinescu, de sentimentul „aducerii aminte, înainte de a uita”.

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.