Acum 24 de ani, pe la ora cînd scriu toate astea, adică miezul nopţii, ascultam Europa Liberă la un radio Mamaia, semidezmembrat, beam coniac Drobeta de la Casa de Comenzi şi mă gîndeam: „Sînt un nemernic, un neom, dacă ei, acolo, la Timişoara… şi eu, aici, la Bucureşti – nimic.“

„Trageţi, nenorociţilor!“ – sau aşa ceva. Era un fragment audio care se repeta obsedant la Europa Liberă, care te lăsa să înţelegi că manifestanţilor din Timişoara li se întîmplase ce e mai rău. Multă vreme după aceea, m-am gîndit la propagandă, dar astăzi, cînd pun mîna pe cîteva secunde de imagini tari, constataţi că televiziunile le dau şi ele în buclă, anideologic.

„Trageţi, nenorociţilor!“ a fost oricum premisa care m-a mînat afară din casă pe 22 decembrie 1989. Eram la un concert cu Phil Collins, cu prietenii – că aveam video –, cînd amicul Coco a dat uşa de la intrare de perete – şi pe atunci era foarte nepoliticos să intri fără să baţi – şi a spus, expansiv, contrar felului lui de-a fi: „Gataaa, s-a terminat!“

Am butonat rapid şi am dat peste Caramitru şi Dinescu la televizor. Parcă nu ne venea să credem, dar în cele din urmă ne-a venit. Mama şi tata, plus toată puştimea pe care o adunasem la Phil Collins, studenţi pe la Politehnică, pe la Medicină, pînă şi o fată, care nu mai ştiu cine era, dar avea un tată nomenclaturist – s-a închis în bucătărie să dea un telefon, se speriase rău –, am început să dezbatem – părea că e groasă, ştiam şi noi ce se întîmplase în zilele dinainte, dar cum aşa, să cadă Ceauşescu?

Nu mai ştiu ce naiba au dat la televizor, Phil Collins tăcea în burta VHS-ului oprit – nici azi nu am văzut concertul ăla şi nici nu cred că m-am mai uitat la Phil Collins de-atunci. Cert e că vorbeam prostii între noi şi rumegam arahide în glazură, cubaneze parcă, de la Casa de Comenzi – de unde luasem şi coniacul Drobeta. Coco o ţinea langa că s-a terminat, văzuse el oameni care scoseseră televizorul pe geam şi în televizor nu mai era Ceauşescu. La un moment dat, ne-a venit să credem, mai mult fiindcă metabolizasem evenimentele, decît de la ce vorbeam între noi.

Deodată, el, televizorul, ne-a spus că Revoluţia trebuie apărată. Ne-am uitat unii la alţii şi am zis: „OK, hai în centru.“ Mama a început să se răstească la noi: „Unde plecaţi, sînteţi nebuni?! Staţi acasă, nu ieşiţi de-aici, vă omor, vă încui!“ – mă rog, cam asta era prestaţia ei, echivalentă clişeului cu femeia bătrînă care îşi frînge mîinile.

Următorul flashback e, previzibil, de pe stradă, unde mărşăluiam toţi cot la cot, către Moghioroş. Multă lume pe stradă, „Jos, dictatorul!“, zăpadă pe ducă, ce vă imaginaţi. În piaţă la Moghioroş, o cîrciumă, La varice, cu mesele alea de tablă solide şi înalte, ca pentru cai, fără scaune. „Revoluţie, revoluţie!“ strigarăm noi către beţivi. „Uraaa!“ răspunseră aceştia. „Haideţi cu noi!“ zicem. „Ăăăă, mergeţi voi, că venim şi noi după aia…“

A trecut o maşină de-aia nenorocită, cu burduf, şi ne-a luat, s-a tîrît pînă pe la Ateneu sau la Galeriile Orizont. Cît parlamentasem pe-acasă, cu beţivii din piaţă şi ne plimbasem de la Valea Argeşului la Moghioroş, se făcuse aşa, lumina aia tîrzie, de iarnă. Ne-a mai hîţînat autobuzul cu burduf pînă-n centru — hîţînau alea cu burduf, mai ţineţi minte? –, cert e că pe cînd ajunsesem în centru, se făcuse noapte sau aproape.

Lumînările licăreau ca lacrimile în lumina lipsă – pe vremea aceea, bulevardele erau în beznă, dacă mai ştiţi, dar nu mai ştiţi că tot Bucureştiul mirosea a ceară. La Romană, la Dalles, peste tot erau bălţi de sînge – sau asta am citit în lichidul lipicios –, în care oamenii aruncaseră bani şi în jurul cărora aprinseseră lumînări lîngă lumînări, atît de multe, încît centrul mirosea a înmormîntare şi a botez.

Ne-am învîrtit, am dat ture. Era linişte, umblam într-o procesiune de umbre. La CC, în Piaţa Revoluţiei, cum s-a numit după, am găsit tot felul de soldaţi cu TAB-uri. Eram blindaţi cu arahide în glazură, bomboane cubaneze şi ce mai cumpărasem de la Casa de Comenzi. Provizia pe care-o făcusem acasă era pentru un Revelion pe care voiam să-l facem nu mai ştiu unde, la munte, dar i-am cadorisit pe soldaţi cu ele. Era un gest curajos să te apropii de ei şi să le dai bomboanele, ei le luau aşa, mai cu fereală – probabil avuseseră un consemn cîndva, cu cîteva ore înainte, dar ţipla geometrică, ergonomică, în care erau depozitate, făcea pacheţelul dezirabil.

Am terminat bomboanele, se făcuse frig, bezna nu mai era o hiperbolă. S-a terminat, am conchis, hai acasă. Ne-am suit într-un alt autobuz, tot cu burduf şi fără număr, care ne-a dus spre Drumul Taberei. Nu chiar pînă acasă, dar oricum, pînă undeva, pe Buclă, cum i se zice chestiei ăleia din cartier. În locul în care ne-a lăsat autobuzul era o brutărie care funcţiona, lucru pe care mai curînd l-am mirosit decît l-am văzut, iar mirosul de pîine caldă era pe vremea aia ceva rar: dacă nu vă mai amintiţi aroma acră a pîinii Dîmboviţa, în a cărei compoziţie intrau nu ştiu cîtă făină şi nu ştiu cîte resturi tocate, sînteţi tineri şi fericiţi.

Am luat, inevitabil, cîteva pîini calde, iar mirosul ne-a întărit convingerea că dictatura şi Ceauşescu s-au dus dracului. Nu prea ştiam ce urmează să facem cu ele – pîinile, mirosul, democraţia –, dar liniştea şi mirosul de lumînări din centru ne liniştiseră. Am ajuns acasă înfulecînd din franzelele calde încă şi am deschis uşa energic, victorioşi.

Mama ne-a privit cu ochii ieşiţi din orbite, prin ochelari: „Unde-aţi fost?!“ „Păi, gata, s-a terminat, am văzut noi. E linişte…“
Numai că televizorul urla. La CC, unde fusesem cu o oră înainte, era un spectacol de artificii, şi artificiile erau trasoare, muşcau din ziduri şi din oameni. Aşa a început prima zi de libertate.

Stau şi mă gîndesc. Mai în fiecare an am vrut să-mi povestesc amintirile de la „Revoluţie“, din 1989, dar tot timpul se întîmpla cîte ceva care mă deturna de la asta. Anul ăsta am reuşit – nu cumva nu ne-a mai rămas mare lucru de făcut?

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).

Foto: adevarul.ro