Nu știți cumva unde a plecat omul ăsta de are motoreta din Vișina?“ E o doamnă în vîrstă (spre 85), micuță, care își ascunde o jumătate de chip sub o pălărie de soare albă, cu boruri largi. În jurul ei se învîrte inutil fiul (spre 65). Nu-i împărtășește îngrijorarea legată de motoreta din Vișina, abandonată la intrarea în piață, cu o lanternă pe post de far. „Mamă, nu te mai agita atît! Uite, hai să ne așezăm aici… e cald!“ Bătrîna e de acord să se așeze la o masă de la cîrciuma din gura Oborului. Își face vînt cu un pliant și se simte datoare să le explice celorlalți mușterii. „Avem un cumnat în Vișina… nu mai știm nimic de el de doi ani, că n-are telefon. E bătrîn, o fi murit? D-aia vroiam să întreb de el pe omul ăsta din Vișina, cu motoreta. Satu-i mic, trebe să se cunoască între ei… Ne scutește de un drum pînă la Vișina, pe căldurile astea.“ „Mamă, ți-am mai zis să stai liniștită, că merg eu pînă la Vișina, dacă e! Vrei să-ți cumpăr o apă?“ Femeia dă din cap energic în semn că nu vrea. Fiul oftează. Rămîn încremeniți la masă – mamă și fiu, ca un grup statuar, ea cu o privire vigilentă fixată pe motoretă, în așteptare.

Nea Ștefane, salutări de la dom’ doctor!“, strigă un tip cu părul alb și cu șapcă, de la o masă, ca să se audă patru mese mai încolo. Nea Ștefan ridică leneș mîna în semn de salut și-și vede de berile lui. Are două. Una pe trei sferturi băută și răsuflată, a doua rece, neîncepută. Bea din prima, dar îi face cu ochiul a doua. Cea mai populară cîrciumă din Obor a devenit cea de la intrarea în piață, e neîncăpătoare. Aici, mai nou, se fac și se desfac prietenii, „mor dușmanii“ și apar alții noi, se regretă comunismul în grup și se înjură capitalismul feroce. Stai cîte o oră, două, tragi de cîte o bere și ai ce vedea și auzi.

„V-am văzut că sînteți copii elevați, v-am auzit vorbind mai devreme… mă scuzați dacă vă deranjez, dar să vă întreb și eu ceva.“ E o femeie fără vîrstă, foarte slabă, cu un piept aproape scobit și cu părul vraiște. Îmbrăcată prost, încălțată în șlapi, arată de parcă s-ar fi trezit din somn. De fapt, e pulbere. Am observat-o mai devreme, la o masă, bînd o bere cu un necunoscut, un moș cam ursuz, pînă cînd acesta s-a plictisit de ea, s-a ridicat și a plecat. A rămas vreun sfert de oră singură, cu gîndurile ei tulburi, apoi a început să caute un alt companion. „Vroiam să vă întreb… de ce credeți că merge totul așa de prost în țara asta? Adică România, o țară așa frumoasă… și să ne meargă atît de prost! De ce?“ Are o tristețe profundă în glas și în gesturi, o blîndețe. Sînt rămășițele unei bune creșteri și ale unei eleganțe de odinioară, distruse cu timpul de alcool. Bălmăjesc ceva despre politicieni corupți, hoți și lichele. Mă ascultă atent, clătinînd din cap cu aceeași blîndețe. „Da, da, aveți dreptate… totuși, de ce merge totul așa de prost? Nu i păcat?“ Așa cum mă așteptam, își spune povestea, în frînturi. Profesoară de română, la un liceu bun din București. Cărți citite. Generații de copii crescute, educate de ea. Și o fată „ca un soare“, cu facultate, cu carieră. Cum de-a lăsat-o să ajungă în halul ăsta? – mă revolt eu, dar nu zic nimic. În Obor, toate poveștile pot fi adevărate, la fel cum toate pot să fie un joc perfect de teatru, o minciună. Cînd își dă seama că a întins coarda și „ne deranjează“ se retrage cu discreție la masa ei. Aici găsește o precupeață și reia monologul de mai devreme, cel cu moșul. Precupeața o ascultă apatic. La un moment dat, dispare în direcția grătarului. Se întoarce cu un carton pe care tronează un mic. Se clatină, se împiedică și-l scapă pe jos, în mizerie. Se apleacă rapid și-l ridică, îl pune la loc pe carton, aruncînd priviri furișate în jur, ca să vadă dacă a observat-o cineva. Au văzut toți, dar ce le pasă? Mă simt sfîșiată de tristețe… un mic! De ce merge totul atît de prost? De ce?

„Să trăiești, nea Ștefane! Salutări de la Gigi!“ Nea Ștefan dă din cap și soarbe din a treia bere. Îl așteaptă a patra, rece, neîncepută, ca o promisiune a ceva bun. „Pleacă, bre, de aici… nu ți-am zis o dată să pleci? În morții mă-tii!“ Un angajat al cîrciumii îl îmbrîncește pe un homeless în afara terasei. Este pentru a treia oară cînd se învîrte fără sens și încearcă să pătrundă pe teritoriul ei, al veseliei și beției cuminți de după-amiază. Însă el nu mai are voie aici, e un exilat. Bîiguie ceva cum că a băut de dimineață cu niște băieți, „uite, la masa aia am stat!“, iar băieții i-au furat sacoșa. Toată averea lui. Avea acolo pernă, pătură, geacă, de toate. Nu mai are nimic. Bîiguielile lui incoerente se transformă într-un șuvoi de vorbe furioase. Chipul lui ce pare călcat de roata camionului e crîncen. Își scoate șlapul din picior și-l aruncă în direcția mesei la care a stat poate de dimineață, poate cu un an în urmă. „Pleacă, bre, n-auzi?“ Angajatul îl împinge cu scîrbă, e ușor ca un fulg. Se trezește din nou în lumea plină de marasm din afara crîșmei. Și o ia de capăt.

Iată-l că apare!“, exclamă bătrîna și se ridică vioaie. Tipul din Vișina se întoarce la motoreta lui, cu o lanternă pe post de far. Îl ia în primire, însă după cinci minute se întoarce dezamăgită la fiul care o așteaptă. „Nu era din Vișina… Doar a cumpărat motoreta de la cineva din Vișina, dar nu știe nimic!“ Se așază la masă oftînd. „Lasă, mamă, că mergem noi pînă la Vișina… sigur nu vrei o apă?“ Umbrele serii se lasă peste Piața Obor. A mai trecut o vară, nu s-a schimbat nimic. Aerul devine vălurit și prea dens, mă simt ca într-un acvariu, dincolo de pereții lui de sticlă se vede undeva, departe, orașul. Ne cresc tuturor branhii și respirăm ca peștii, bule mari cu cuvintele pe care le rostim se ridică leneș la suprafață. Ne vom adapta, vom supraviețui. Nea Ștefan e la a șasea bere, se uită cu jind la a șaptea.