Într-o convorbire cu Andrei Pleşu (publicată în volumul Teme ecumenice), Părintele Andrei Scrima amintea o scenă de la reuniunile pe care grupul de intelectuali de la Antim le organiza în incinta şi în atmosfera mînăstirii bucureştene. Era prin anii ’40 ai secolului trecut. „La sfîrşitul unei conferinţe de duminică, cu multă asistenţă laică, unde se vorbise şi despre Djalal-od-Din Rumi şi despre Ramakrishna, un călugăr se ridică şi spune: «Mă iertaţi. Dumneavoastră citaţi un musulman, altcineva citează un hindus. Dar ce este atunci aici?». Şi Părintele Benedict Ghiuş a răspuns foarte simplu: «Dacă Dumnezeu a spus că, la sfîrşitul vremurilor, îşi va lua la sine toate oile, cum pot eu să le exclud? Cum pot respinge pe cineva care vorbeşte astfel despre El? Cum pot să nu-l ascult?».”

Deosebit în cuvintele Părintelui Ghiuş e faptul că ecumenicitatea nu apare ca atitudine umană „liberală” sau religios tolerantă. Ecumenicitatea se rosteşte în numele lui Dumnezeu însuşi. Apare ca luciditate faţă de universalul Lui, ca datorie de a recunoaşte calitatea radiaţiei Lui, oferită în mod specific fiecărui spaţiu religios. Omul angajat în credinţă, familiar cu „tonul” revelaţiei din credinţa proprie, n-ar fi de aşteptat oare să perceapă şi „sunetul” altor manifestări divine, altor limbaje religioase în care Dumnezeu se rosteşte pe sine? Nu pentru a se converti la ele, de vreme ce calea propriei credinţe e deplină, duce la intimitatea cu Ţinta. Ci pentru a nu dispreţui ori combate alte tradiţii în care Dumnezeu însuşi se manifestă.

Omul angajat în credinţă n-ar putea oare să aibă „ureche bună” şi pentru alte glasuri religioase care, cu limpezime şi ardenţă, invocă pe Cel transcendent ca pe un intim? „Cum pot respinge pe cineva care vorbeşte astfel despre El? Cum pot să nu-l ascult?”, spunea Părintele Ghiuş tocmai din interiorul credinţei lui.

Iată o ecumenicitate care s-ar putea numi „polară”, fiindcă e atenţie faţă de Polul divin care se comunică pe Sine – cu deplinătate – diferitelor spaţii spirituale ale umanităţii. Acest tip de ecumenicitate a căpătat relief în gîndirea unor filozofi, teologi, cercetători ori adepţi ai religiilor din secolul XX.

Totuşi, de-a lungul istoriei n-a lipsit altă atitudine interreligioasă. Sub lumina puternică a propriei credinţe, mulţi n-au mai perceput împrejur decît penumbră sau întuneric. Exegeza valorizantă a propriei credinţe a recurs, pe alocuri, la deprecierea celorlalte tradiţii, mai ales a celor vecine. Ele au acces – se susţine – doar la umbra adevărului; noi, în schimb, am primit lumina lui plină, desăvîrşită, directă. Sau se admite că şi ceilalţi au primit o revelaţie divină, dar nu au înţeles-o ori s-au abătut de la ea, au desfigurat-o. E ca şi cum calitatea propriei religii ar avea neapărat nevoie, pentru a se manifesta, de minorarea celuilalt. Hermeneutica internă deviază astfel în polemică externă. În termenii Părintelui Scrima, care denunţa confuzia, unicitatea propriei tradiţii revine, în asemenea cazuri, la a-i proba superioritatea faţă de celelalte.

Chiar cei mai mari hermeneuţi se întîmplă să facă apel la procedeu. Printre primii, Origen. În Omilii la Exod, de pildă, pune în cîrca învăţaţilor iudei înţelegerea literală a Bibliei, grosolănia mentală, alipirea de terestru, pe cînd doar creştinismul are avea vocaţia sensului înalt, spiritual, luminos. „Ei nu pricep în cuvîntul lui Dumnezeu nimic fin, nimic subtil, nimic duhovnicesc, ci totul este gros şi îngroşat căci « inima acestui popor s-a îngroşat » (Isaia 6, 10).” Eşti stînjenit să auzi în gura unui hermeneut şi teolog de foarte mare înălţime asemenea strîmbătate de judecată. El pare să nu ia în seamă că declaraţia e rostită tocmai în spaţiul iudaismului, că e acolo asumată ca „bold” critic, mereu prezent, care întreţine luciditatea, vitalitatea religioasă. Nu. În loc să o perceapă ca mobilizatoare spiritual, o ia drept autocondamnare a iudaismului. Deşi a avut contacte cu învăţaţi evrei, Origen ignoră vasta, rafinata creativitate hermeneutică iudaică, dinaintea şi din timpul lui. Iudaismul îi e folositor doar ca fundal de contrast pentru celebrarea creştinismului.

Ar mai fi poate o explicaţie: ca să ia în mod legitim „prada egipteană” (interpretată de Origen drept revelaţie adresată evreilor, preluată de „adevăratul Israel”), gîndirea creştină trebuie să-i delegitimeze pe „egipteni”, să-i arate nedemni de bogăţia lor. Dar se potriveşte asta cu felul în care Duhul operează? Lucrurile Spiritului trebuie neapărat „luate” dintr-un tezaur pentru a putea fi depuse într-altul, cum e necesar cu materiile terestre?

Iată-l şi pe Philon din Alexandria, intelectualul evreu hrănit cu filozofie greacă. În De vita contemplativa, scopul lui e să-i prezinte pe therapeuţii iudei din Alexandria drept „adevăraţii filozofi”, superiori celor „păgîni” (temă care va face carieră strălucită şi în creştinism). Philon cade şi el în capcana apologeticii brutale. E simplu: adeptul unei şcoli sau al unei religii revendică pentru ea monopolul pe sensul spiritual, în vreme ce „ceilalţi” sînt condamnaţi la sens material, la înţelegere infantilă şi eroare. Philon îşi învăluie therapeuţii în volute alegorice oricît de riscante, le pune în spate sensuri spirituale oricît de vertiginoase. Dar în alegoriile elene ori în bestiarul simbolic egiptean refuză să vadă altceva decît naturalism stupid, smintită alipire de materie. Campion al exegezei alegorice pentru Biblie, Philon se comportă ca un retor necioplit în faţa banchetelor socratice, cărora le acordă doar un înţeles înjositor, vulgar.

Discreditarea celuilalt, cu mijloace oricît de brute şi de strîmbe, apare în unele discursuri apologetice din orice spaţiu religios (iudaismul le are pe ale sale, fundamentalismul islamic livrează o bogată partitură, astăzi agresivă pînă la terorism). Iar procedeele discreditării sînt, în genere, banale, mereu aceleaşi, „ecumenice” şi ele. Cel mai la îndemînă constă în amintita partiţie de principiu, contrastant binară: sens literal ori fals (ei) vs sens spiritual şi adevărat (noi). Hermeneutica ajunge, în acest caz, materie gata mestecată, prejudecată, rechizitoriu.

De la sfîrşitul secolului al XIX-lea înainte, savanţi şi cercetători ai religiilor au deschis, pentru occidentali, accesul spre consistenţa altor spaţii de credinţă, de gîndire spirituală, de raport intens cu transcendentul. Interesul cultural şi interesul propriu-zis spiritual s-au îmbinat pentru a suscita, într-un anumit public, conştiinţa Ţintei comune care convoacă religiile lumii. Sigur că atitudinea monopolului pe adevăr şi pe divin continuă să aibă adepţi. Dar dialogul interreligios îşi face şi el drum chiar în sînul Bisericilor. Papa Francisc îl susţine în practică, Patriarhul Daniel şi Biserica Ortodoxă Română l-au susţinut în cadrul Sinodului pan-ortodox din Creta.

E un mod de a lua aminte la universalul divin, cel despre care, în secolul VI, Dionisie Areopagitul spunea: „Nu există decît un Principiu a toate şi spre acesta au condus îngerii pe cei ce au voit să-i urmeze, din orice popor, pentru care ei au fost rînduiţi”.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons