Convertirile spectaculoase, cele care au rămas în istoria creștinismului (și a literaturii, deopotrivă), sînt, de regulă, transpuse fie în poeme, fie în narațiuni aparente, cu intrigi imprecise și cu un punct culminant care copleșește restul povestirii. Puține ajung să fie descrise în biografii răbdătoare, încărcate de lumina retrospectivă a drumului care duce dincolo de lume. Prima parte a Confesiunilor Sfîntului Augustin conține, poate, cele mai frumoase pagini din această categorie, din cîte s-au scris vreodată. Mai întîlnim, apoi, precise jurnale psihologice, istorii existențiale, dar și elaborate explicații teologice așezate cronologic, ca în Apologia Cardinalului Newman.

În această înșiruire (care nu este exhaustivă), cartea lui C.S. Lewis, Surprins de bucurie. Povestea unei convertiri este singulară. Ea descrie, minuțios, un mecanism spiritual. Ca un ceasornicar priceput, Lewis identifică principii ale vieții interioare, succesiuni de pași, întîrzieri și articulații care leagă concluzii evidente de miraculoase intervenții transcendente.

Începutul convertirii este demn de un profesor de Oxbridge, educat pînă în vîrful unghiilor, cu umor fin și avid de exotisme: „Creștinii se înșală, ceilalți sînt plicticoși”. Este un început prudent, cu mutări de șahist, de ieșire din perspectiva realismului sec, mai întîi spre un teism riguros și apoi spre bucuria nestăvilită a credinței. Între aceste etape au loc momente ale extazului, cufundate în peisajul englez, pe platforma superioară a unui autobuz care mergea spre Headington Hill, apoi pe drumul spre grădina zoologică din Whipsnade. În plus, desigur, prietenia cu Tolkien sau întîlnirea cu cărțile lui Chesterton. Dar dacă aceste „salturi” în credință sînt cedate inexplicabilului („Cînd am plecat într-acolo, nu credeam că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar cînd am ajuns, credeam”), urmările lor sînt însă atent documentate și, cum spuneam, descrise cu precizia unui ceasornicar.

Dintre toate aceste mecanisme ale vieții spirituale, mă opresc la relația, fundamentală pentru întreaga operă a lui Lewis, dintre rațiune și imaginație. Distincția este făcută într-un eseu din 1939: rațiunea este organul adevărului, imaginația este organul semnificației. Prima oferă certitudinea cunoașterii, în schimb cea din urmă conturează orizontul acesteia, întruchipează obiectul despre care, abia ulterior, ne putem întreba dacă este adevărat sau fals. Experiența creștină, spune Lewis, este înrudită strîns cu cea „imaginativă”. Ea creează lumea în mod absolut, resemnifică radical lucrurile, formulează sensuri inedite. Nu vopsește lucrurile în altă culoare, ci le reinventează. Rațiunea vine apoi să le statornicească, să le articuleze și să le dea limpezimea ultimă. Lewis se declară, în final, un raționalist, care recunoaște importanța, dar și locul acestui „organ al adevărului”.

În Sfaturile unui diavol bătrîn către unul mai tînăr, imaginația este, în legătură cu intelectul și cu voința, esențială în descrierea, deopotrivă, a împlinirii și a eșecului în viața spirituală. A șasea scrisoare este un veritabil tratat de antropologie. Omul este descris prin trei cercuri concentrice, avînd în centru voința, apoi intelectul și la exterior imaginația. Cum funcționează ele? Din perspectiva ispititorului, virtuțile veritabile trebuie exilate în fantezie, iar patimile iluzorii sădite în voință. Importantă este ruperea legăturii dintre cele trei cercuri, separarea lor; mecanismul ispitei este o chestiune de sistem. Astfel încît găsim și legea generală: „atunci cînd activitățile spiritului sînt în favoarea cauzei noastre (a celor doi diavoli, n. m.), încurajează pacientul să-și uite de sine și să se concentreze pe obiect, iar cînd activitățile sînt în favoarea Dușmanului (a lui Dumnezeu, n. m.), pune-i mintea să se întoarcă asupra ei înseși”. Explicația acestei legi este simplă: creștinismul cu care se luptă cei doi ispititori în carte este, concomitent, o depășire, prin imaginație, a banalității cotidianului, dar și o atenție ascuțită la „lucrul însuși” care risipește iluzia și dă certitudinea faptei. Sau, cum îi scrie Lewis lui Arthur Greeves, „creștinismul este Dumnezeu care se exprimă pe Sine prin ceea ce denumim lucruri reale”.

Ioan Alexandru Tofan este conferenţiar univ. dr. la Facultatea de Filozofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.

Foto: humanitas.ro