Un tramvai pe șine de podoabe

Imediat după ce a fost scrisă, Un tramvai numit dorință a lui Tennessee Williams (care deja se făcuse cunoscut cu Menajeria de sticlă) a intrat pe scenă în regia lui Elia Kazan și a ținut capul de afiș al spectacolelor de pe Broadway mai bine de un an fără întrerupere. Au urmat atît de multe adaptări pentru film, teatru, operă și balet încît aproape că nu are rost să fie enumerate într-un spațiu atît de strîmt. Prima (și cea mai celebră) adaptare pentru cinema e semnată de același Elia Kazan și recuperează doi dintre actorii de pe scenă – Marlon Brando și Kim Hunter, la care se adaugă Vivien Leigh în rolul lui Blanche DuBois. 

Și dacă mulți nu-și amintesc cum striga Marlon Brando după soția lui sub geamul lui Eunice, în mod sigur o mai țin minte pe Elaine din Seinfeld care urla „Stelaaaa!“ după o supradoză de painkillers și după o noapte petrecută pe salteaua extensibilă din camera de oaspeți a familiei Seinfeld.

Personalități cu multe fețe

Dar nu despre Stella e vorba aici, ci despre sora ei mai mare, Blanche, care vine în New Orleans cu un geamantan de haine, bijuterii false și un teanc de acte de ipotecă, după ce și-a pierdut proprietatea de la Belle Reve, Mississippi. Mai exact, după ce și-a ruinat visul. 

Piesa lui Williams e încărcată de simboluri cu muchii nete și de podoabe. Blanche călătorește cu tramvaiul numit Dorință (linie care a circulat în perioada 1920-1948 în New Orleans), îl schimbă cu altul, în direcția Cimitire, merge încă șase stații și coboară în Cîmpiile Elizee, un cartier în care locuiește Stella, de la marginea orașului. Acolo se sfîrșesc visele și încep liniile de triaj. E o suburbie pestriță cu nativi și imigranți de toate felurile, conviețuind într-o atmosferă pitorească, pe ritmul blues-urilor din Sud. 

Blanche e la rîndul ei un simbol al Sudului, dar al Sudului înțepenit în timp, al ultimelor bastioane care, deși au pierdut războiul, se încăpățînează să rămînă în bobița lor de chihlimbar. E vorba de vechile maniere, de baluri, de fast franțuzesc și de nostalgia dureroasă a vremurilor apuse – o temă 100% sudistă prezentă și la Faulkner, și la Capote, și la Walker Percy (în forme atenuate), și la alți autori ai locului. 

La fel ca și lui Mauriac (v. episodul cu Thérèse Desqueyroux), lui Tennessee Williams i-a ieșit un personaj „în carne și oase“, autentic și viu, greu de descifrat psihologic, deseori incongruent, tocmai pentru că nu l-a creat în laborator, ci pentru că a luat drept model și a urmărit cu atenție o femeie pe care o cunoștea prea bine (trivia spune că ar fi vorba de Rose Williams, sora lui, ajunsă într-un spital de psihiatrie).

Într-un parenthetical, Tennessee Williams o prezintă ca pe o persoană neurastenică, epuizată în voce și purtare. Foarte posibil ca pe vremea aceea să fi primit o astfel de etichetă într-o clinică americană. Astăzi neurastenia nu se mai găsește decît în manualele europene și în ICD 10, avînd într-adevăr ca semn cardinal fatigabilitatea mentală și/sau cea fizică la eforturi mici, cu acuze somatoforme, pentru care există o cauză strict psihologică (psihastenie) sau un substrat organic (neurastenie).

În acel moment însă, APA nu pusese la punct criteriile de diagnostic pentru tulburările de personalitate. Au fost nenumărate discuții despre cît de valabile și de posibile sînt aceste descrieri succinte, la liniuță, iar ICD-ul și școlile europene de psihiatrie nu țin cont cu adevărat de ele. E foarte greu să găsești în practică un tablou complet și ca să pui un astfel de diagnostic e nevoie de ani de observație de clinică, de teste psihologice și informații din viața de zi cu zi a celui în cauză. Cum spunea și Konrad Lorenz – fluturele standard nu se găsește decît într-un atlas, niciodată în natură. Totuși, cu creionul în mînă, pe litera legii, Blanche îndeplinește suficiente criterii, și de la tulburarea narcisică, și de la cea histrionică. În situații de acest gen, psihiatrii se mulțumesc să spună că ar fi o tulburare de personalitate polimorfă. 

Blanche DuBois manifestă expresii rapid schimbătoare și superficiale (în discuțiile încărcate cu Stella și Stanley trece foarte repede de la tristețe la veselie, deși trebuie luat în calcul și faptul că maschează); comportamentul ei e nepotrivit de seductiv și consideră relațiile pe care le are mai intime decît sînt (pe Tînărul care încasează abonamentul pentru Steaua serii, după un flirt ostentativ, îl sărută pe gură, chiar dacă o face cu o mare delicatețe, ușor și dulce, căutînd prin asta o repunere în contact cu tinerețea ei pe cale să pălească).

După cum spune și Stella, Blanche a fost dintotdeauna impresionabilă (se poate spune și așa – ușor de influențat de alții sau de circumstanțe). Crescută din altă plămadă decît ceilalți, Blanche nu reușește (și nici nu vrea) să se adapteze realității pe care o vede ca sordidă, o mocirlă în care sora ei mai mică a ajuns să fie tîrîtă de o maimuță ca Stanley, supraviețuitorul epocii de piatră. Printre prietenii lui Stanley, vecinii din cartier, Blanche e o prezență stranie și artificială cu rochia ei de madonă însîngerată, din satin roșu, cu diademe de ștrasuri și blănuri de vulpe argintie, prea puțin probabil autentice. Singura excursie mentală posibilă este drumul înapoi, refugiul într-o lume imaginară, ca de basm, de unde împrumută un fel de a vorbi și de a se comporta teatral, exagerat de expresiv și patetic. De aici rezultă dramatizarea de sine, așa cum poate fi percepută din exterior.

Nu vreau realitatea! Vreau iluzia! – îi strigă lui Mitch în confruntarea finală.

Chiar dacă ceilalți ar fi doar o adunătură din topor, coșmarul Sudului aristocrat în fața pragmatismului nordist, nu se poate trece cu vederea că Blanche are o senzație grandioasă de sine și nu poate să se asocieze decît cu persoane speciale sau cu statut ridicat (vezi admiratorul ei cel mai probabil imaginar, domnul Shep Huntleigh, care o va salva din mizerie și o va duce într-o croazieră în Caraibe). De aici decurg și comportamentele arogante față de Stanley & co (dar și față de Stella), și expectațiile nerezonabile de tratament favorabil din partea celorlalți. Pînă la urmă, și Stella vine din aceeași familie și din același mediu și nu percepe noua ei viață ca pe o decădere. Din contra, ajunge să fie fericită în vulgaritatea mediului. În fine, faptul că solicită admirație excesivă necesită o discuție aparte. Îl avertizează și Stella pe Stanley în acest sens, o spune și Blache.

Cerșesc complimentele, Stanley.

De fapt, permanenta nevoie de admirație și accentul care cade mereu pe latura fizică fac joncțiunea între narcisism și histrionism. E mereu fardată, pomădată, cu Mitch nu se întîlnește niciodată la lumina zilei, iar lui Eunice îi interzice să aprindă lumina cînd ajunge seara în casa familiei Kowalski, încercînd cu disperare să-și ascundă vîrsta. Cînd pistonează exclusiv pe latura fizică, o astfel de tulburare se decompensează în evoluție, îmbătrînirea fiind o rănire narcisică suplimentară. Cel mai frecvent, tulburarea se complică cu abuzul de alcool și alte substanțe, cu depresie și anxietate.

Știu că am spus o mulțime de minciuni, dar la urma urmei farmecul unei femei este cincizeci la sută iluzie.

Cînd se vrea în întregime știință, psihiatria e crudă, spulberă iluziile frumuseții. Tom Burns în rechizitoriul său celebru (Inevitabila noastră umbră) îi prevestește sfîrșitul sau scindarea în viitorul apropiat. Pentru Tennessee Williams, care a avut-o pe Rose dizabilitată de către medici într-un ospiciu, e locul cel mai de jos al infernului în care poate să ajungă Blanche.

Narcisică sau histrionică? Sau amîndouă? Nu vom ști niciodată, de la primul manual diagnostic, impus la nivel național în Statele Unite ale Americii în 1952, prima ediție DSM (deși inspirată de peste Ocean, după ICD 6, era totuși primul manual național deoarece sora sa mai mare, Clasificarea, din Europa, exista, dar nu se putea impune nici măcar în fața școlilor medicale adverse din aceeași țară, darămite la nivel continental) a suferit numeroase schimbări, de abia ce practicienii ajungeau să se obișnuiască și să stăpînească în mod real sensul observațiilor grupurilor de studiu, acestea se și schimbau.

Astăzi, la ora recitirii articolului (n.r. – prima variantă a fost publicată în 2017), după noi revizuiri DSM și ICD, care între timp au scos ediții noi, cluster-ele atît de misterioase și de lung dezbătute între clinicienii cu experiență, acele categorii de sens în care se ordonau tipurile de personalitate și astfel deveneau cît de cît mai accesibile tînărului rezident care nu văzuse niciodată (sau aproape niciodată) o tulburare de personalitate en vrais, dar învăța și-și imagina cum ar fi arătat o asemenea figură, cu gîndul că s-ar putea să-i cadă subiectul la examenul de specialitate, ei bine, toate acele personalități deviante, 12 la număr, precum zodiile cerești, au dispărut cu totul, au intrat unele în altele și au devenit o singură tulburare de personalitate (exceptînd tulburarea borderline care și-a păstrat temporar integritatea teritorială), care, evident, poate să aibă tot felul de caracteristici. Dar nevoia aceasta de clasificare și reclasificare, astăzi sub egida constructului de limbă comună între psihiatri, e mai veche decît primele ediții de manuale diagnostice, mai veche decît contribuțiile lui Kraepelin, fundamental decisiv pentru a cunoaște afecțiunile mintale așa cum le știm și astăzi, mai veche decît Anatomia melancoliei, a lui Robert Burton, din 1625, mai veche și decît tipurile de umori descrise prin asociere cu fluidele organismului ca mecanism, de către Hippocrate, în Antichitate, ajung pînă la papirusul din Eberes (cca 1500 de ani î.Ch.), care consemnează prima descriere a depresiei, aceaste nevoi constante de clasificare și etichetare ale omului pot fi descoperite pînă acolo unde putem merge noi cu dezgroparea trecutului, adică din totdeauna. Curiozitate? Nevoie de aflare a unui răspuns pentru propria suferință? Empatie? Răspunsul în acțiune al genelor „egoiste” umane care se recunosc între ele, conform teoriilor lui Dawkins, și fac tot posibilul ca să coopereze și să se facă unele pe altele să supraviețuiască?

Spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, tulburările psihice recîștigă statul de boală și perspectiva terapeutică (după ce trecuseră prin anii de suferință ai Evului Mediu, ai condamnării alienării ca abatere de la credință, vrăjitorie sau stăpînire de către Diavol), ceea ce înseamnă de fapt un prag ferm, care nu va mai fi niciodată trecut înapoi, o distincție netă între „starea de iraționalitate intratabilă“ și „starea medicală tratabilă“, ducînd practic, prin eforturile uneori temerare, alteori de-a dreptul barbare, la dispariția aproape totală a primei categorii sau măcar a îngrădirii ei într-un spațiu foarte strîmt. Tocmai această bifurcație de hotar între tratabil și intratabil, ca scop uman și umanist – efort, încăpățînare, bunătate samariteană, sacrificiu, interes financiar, curiozitate diabolică, substituire Divinității, producere a Supraomului, să-i spunem oricum și toate la un loc, a atras automat (sau a readus pe baze științifice) noțiunea și implicit odiosul apelativ de „boală/bolnav mintal(ă)“, mai tîrziu rafinată în afecțiune, mai tîrziu distilată în suferință psihică, mai recent în tulburare mintală, lung prilej de acuze sociale, chiar și profesionale, psihiatri meschini sau limitați intelectual hotărîți să caute vinovați imaginari de stigmatizare a stigmatizaților.

Deși a rămas un iad pentru cel în cauză, și pentru cei apropiați, cum a fost și cazul lui Tennessee Williams, statutul efectiv al bolnavului mintal se schimbă, ca și locul de îngrijire: grație noilor concepte promovate de Tucker în Anglia și de Pinel în Franța, trece din fărădelege în azil. Aceste instituții se dezvoltă nu doar în Europa, ci și în Lumea Nouă (v. episodul cu Sylvia Plath), iar Tennessee Williams le va prinde în Statele Unite chiar în apogeul disfuncționalității lor.

De prea multe ori greșită și de tot atîtea ori inconștient de curajoasă, psihiatria nu e decît o încercare fragilă de a afla un adevăr cît de mic. Replica finală a lui Blanche i se potrivește la fel de bine psihiatrului.

Oricine ai fi, eu totdeauna am depins de bunătatea străinilor.

Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru. Cea mai recentă carte publicată: Străinătate, Editura Humanitas, 2022.