O listă personală

Despre literatura avînd ca subiect șahul am mai scris în Dilema veche. Mă opream atunci la două nuvele inspirate de lumea șahului. Una dintre ele era Apărarea Lujin a lui Vladimir Nabokov (în românește la Polirom, 2011), iar cealaltă Obsedatul (Jucătorul de șah), o capodoperă literară a lui Stefan Zweig (RAO, 2007). Pasiunea – sau obsesia, vorba lui Zweig – pentru șah, oricît de mare ar fi, nu te face un jucător de șah bun. Dar cînd pasionatul este un scriitor capabil de a percepe subtilitățile psihologice ale jocului, rezultatul literar nu poate fi decît unul reușit. Și Apărarea Lujin, și Obsedatulsînt exemple clasice în acest sens, autorul ajungînd prin fiecare dintre ele în laboratoarele minții unor campioni mondiali la șah, fictivi, desigur, dar construiți pe baza unor observații concrete și a unor intuiții formidabile. 

De la articolul menționat încoace, am mai strîns cîteva titluri de cărți din această serie a literaturii de șah. Am descoperit, de pildă, Automatul de șah, cartea lui ​​Robert Löhr despre primul „computer” de șah din lume, care făcea furori la curtea împărătesei Maria Tereza (RAO, 2011). În pîntecele automatului nu era însă nimic artificial, ci Tibor, un pitic italian foarte talentat la șah. Apoi este Înotînd cu elefantul, în brațe cu pisica, romanul scriitoarei japoneze Yoko Ogawa (Humanitas, 2020). Copiii-minune la șah au uimit lumea de multă vreme, începînd cu Capablanca, despre care se spune că a învățat șah de la vîrsta de patru ani, uitîndu-se la partidele pe care tatăl lui le juca cu prietenii, continuînd cu Samuel Reshevski, care dădea simultane adulților la opt ani și încheind, deși multe alte nume ar mai putea fi inserate aici, cu actualul campion mondial, norvegianul Magnus Carlsen. Personajul lui Yoko Ogawa este tot un copil-minune la șah, dar unul oarecum local, prins în poveștile de viață mai degrabă triste ale prietenilor pe care și-i face prin pasiunea comună pentru șah. 

Cu încîntare am descoperit recent că și Salman Rushdie a scris o povestire din șah. În culegerea de proză scurtă Orient, Occident există o schiță intitulată „Vajnicul“ (Polirom, 2008). De data aceasta este vorba de șahistul îmbătrînit, de fosta stea a eșichierului care a ajuns pe orbita mortală a unei găuri negre în care în curînd va sfîrși. Dar șahistul lui Rushdie, așa măcinat cum era de un atac cerebral, încă se mai putea exprima. Nu o mai putea face cu cuvinte suficient de înlănțuite pentru a alcătui o frază, ci prin partide de șah frumoase, expresive, șlefuite ca niște mărgăritare ale gîndirii. Mai mult, fostul campion a învățat-o șah și pe tîrzia sa parteneră; cei doi nu își spuneau cuvinte mari de iubire, ci jucau partide de iubire, prin care se înțelegeau mai bine decît o puteau face prin limbaj. 

Acum două săptămîni, am relatat în Dilema veche despre un autor rus care a murit în 1950, dar care a fost publicat în volum abia în 1989. Tot ce a scris Sighizmund Krjijanovski a rămas timp de aproape patruzeci de ani literatură de sertar. Dar odată descoperit, el a fost salutat drept un maestru al prozei scurte și comparat cu Kafka și Borges, printre alți mari scriitori moderni. Krjijanovski a scris trei povestiri inspirate din șah. Una este despre un maestru care moare la tabla de joc, tocmai cînd întinde mîna după un pion; sufletul i se scurge în pion și el începe a vedea lumea prin ochii pionului. Deși mort, o vreme maestrul supraviețuiește în partida jucată. O altă povestire este o completare ludică a călătoriilor lui Gulliver. Personajul principal joacă o partidă de șah cu regele uriașilor. El mută fizic piesele de statura lui. Regele pierde și răstoarnă furios tabla, cu tot cu adversarul său, aflat pe ea, care leșină și se trezește apoi în cutia de șah, alături de celelalte piese de joc. Pînă să-și dea seama unde e, a crezut că e îngropat de viu. A treia povestire a lui Krjijanovski este și cea mai elaborată, aproape un eseu. Intitulat Dramaturgia tablei de șah și inclus în volumul Countries that don’t exist: selected non-fiction (Columbia University Press, 2022), textul este un dialog filosofic dintre alb și negru, cei doi adversari de la șah. Discuția este despre teatru și viață și e plină de comparații din șah; de pildă, la un moment dat mariajul este asemuit cu doi pioni încălecați, condamnați adică să evolueze pe aceeași coloană, și care de multe ori se încurcă unul pe altul în înaintarea lor. 

Ce am observat la aproape toți scriitorii „șahiști” a fost flirtul lor cu șahul profesionist. Nici unul nu s-a limitat la șahul după ureche, însușit prin parcuri sau cu bunicul, în copilărie. Fiecare s-a străduit la un moment dat să învețe notația partidei, deschideri, finaluri, să rejoace partidele marilor maeștri. Dacă nu i-a transformat în campioni, strădania lor tot ar fi remarcabilă. Ea s-ar putea numi o documentare exemplară asupra subiectului abordat.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia, Editura Vremea, 2022.