Dimensiunea Solenoid (I)

20 ianuarie 2016   Carte

Citiţi a doua parte aici.
Citiţi ultima parte aici.

Mircea Cărtărescu, Solenoid, Editura Humanitas, 2015.

Rareori un scriitor şi-a scris opera cu asemenea dedicaţie-perseverenţă-pasiune precum Mircea Cărtărescu, pe care nimic nu l-a abătut de la drumul său literar. De la debutul cu volumul de poezie Faruri, vitrine, fotografii din anul 1980, indiferent de vîrstele, etapele şi timpurile străbătute, acest scriitor, pentru care literatura este singura religie, şi-a scris la modul obsesiv cărţile de poezie, proză şi jurnal, dînd de fiecare dată totul, împingînd limitele literare puţin mai departe, ducîndu-şi cititorii într-o aventură continuă, imprevizibilă, plină de surprize şi de recompense unice.

Privind retrospectiv, multe din cărţile lui Mircea Cărtărescu au părut, la vremea lor, „capete de operă“, încununări de nedepăşit. Levantul, epopee a întregii noastre literaturi, capodoperă de fantezie şi limbaj poetic, apărea la capătul unei suite de cărţi de poezie care făcuseră deja din Cărtărescu cel mai important poet al deceniului opt. Nostalgia, cu nuvelele sale care, la vremea respectivă, nu semănau cu nimic din ce se mai scrisese vreodată la noi, marca o mare transformare/trecere în literatura sa. Cartea aceea, una dintre puţinele cărţi cu adevărat de cult din literatura noastră (zece ediţii în trei decenii), deschidea drumul prozatorului Cărtărescu abia întrevăzut odată, cînd publica povestirea „Păianjeni de pămînt“ în volumul colectiv Desant ’83. Pe cînd cei mai mulţi credeau că nu se poate scrie ceva mai frumos, apărea Travesti, cea mai subevaluată carte a sa; subevaluată pentru că din acel mic roman s-a născut, de fapt, marea trilogie Orbitor. Cei care, ca şi mine, au citit cărţile Orbitorului pe măsură ce erau scrise şi publicate, adică la distanţe mari de timp (1996, 2002, 2007) au resimţit din plin, la vremea respectivă, nu doar admiraţia şi fascinaţia pentru acel OZN romanesc, dar şi teama că proiectul nu părea, omeneşte vorbind, că ar putea fi dus pînă la capăt. În fond, cîte trilogii încheiate număra literatura noastră? Însă oricît de ambiţios, complex, monumental, irealizabil, în fond, părea iniţial proiectul trilogiei, la capătul unui deceniu în care a scris şi a publicat şi alte cărţi (printre care jurnalele), Mircea Cărtărescu reuşea să dea imaginea şi conturul final al fluturelui după 1500 de pagini care s-au dovedit, pentru anumiţi cititori, dar şi pentru destui critici literari, o încercare literară peste puterile lor.

Am auzit pe mulţi spunînd că Orbitor este o carte ilizibilă (o spune însuşi protagonistul, ca un alint retoric); în timp, am ajuns să văd în această declaraţie de incompatibilitate cel mai frumos omagiu. Între timp, această trilogie monumentală şi „ilizibilă“ a ajuns să fie tradusă integral în şapte limbi, marcînd o premieră şi un record absolut pentru literatura noastră (şi nu numai). Dacă punem la socoteală şi cele zece mari premii internaţionale pe care scriitorul le-a primit în ultimul deceniu (asta, apropo, în timp ce în ţară nu i s-a mai acordat nici o distincţie – un detaliu care arată singur cît de coruptă este instituţia premiilor literare româneşti!), cred că putem spune nu doar că nici un alt scriitor român, scriindu-şi cărţile în limba română, n-a avut vreodată o carieră internațională comparabilă, dar şi că Mircea Cărtărescu este, de departe, agentul de imagine al literaturii române.

Ei bine, cu toată această povară a succesului (eforturile promovării, presiunea creativă, aşteptările ridicate, invidia de breaslă), Mircea Cărtărescu a reuşit să depăşească momentele fiecărei mari cărţi, n-a rămas captiv în gravitaţia nici uneia, deşi fiecare dintre acestea ar fi fost de‑a­juns pentru o operă de autor. După fiecare dintre marile sale cărţi de proză părea că n-a mai rămas nimic de scris, că nu mai e nimic de aşteptat/cerut de la acest scriitor. Or, după Nostalgia, Cărtărescu a scris Orbitor, iar după Orbitor a scris acest Solenoid. Te poţi întreba pe bună dreptate: de unde, cum şi de ce?

Am formulat aceste preliminarii pentru că ele au o mare legătură cu premisa narativă a Solenoidului care, ca şi în cazul Orbitorului, se prezintă sub forma unui manuscris total. De data aceasta însă, cel care spune Eu este un scriitor ratat, iar cartea sa, manuscrisul său nepublicat şi nepublicabil, este consecinţa unui eşec: poemul „Căderea“, citit la cenaclul unde Marele Critic ar fi trebuit să-i dea girul unei promiţătoare cariere literare, n-are succes şi tînărul aspirant îşi continuă viaţa în cel mai crunt anonimat, iluminat însă de o minte sclipitoare în mijlocul unei lumi fantastice. Un poem cu titlul „Căderea“ există: citit cu succes la Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu, a fost ulterior inclus în volumul Faruri, vitrine, fotografii cu care a început extraordinara carieră literară a lui Mircea Cărtărescu. Din această permanentă ambiguitate între autor, alter ego-ul şi cititorul său radiază fiecare pagină a Solenoidului, gîndit şi construit precum universul ficţional alternativ la opera ficţională a lui Mircea Cărtărescu însuşi. Un joc cu şi, mai ales, de-a convenţia ficţiunii.

Se regăsesc în Solenoid, ficţionalizate în oglindă, personaje, scene, momente recognoscibile din celelalte mari ficţiuni cărtăresciene. Privită ca o planetă, opera cărtăresciană este alcătuită din straturi ficţionale succesive, tot mai adînci, fiecare avînd o componenţă biografic-imaginară diferită. Brutal spus, protagonistul din Solenoid îşi scrie în anonimat jurnalul vieţii care, într-o altă dimensiune a ficţiunii, a fost deja scris în diverse forme ficţionale, inclusiv ca jurnal. Fatalmente, Solenoid ajunge în mîinile unui cititor care a citit şi poemul „Căderea“, şi povestirea „REM“, şi romanul Travesti, şi jurnalele, şi trilogia Orbitor, astfel că se trezeşte el însuşi ca un metapersonaj martor al celor două dimensiuni ficţionale cărtăresciene, cea „reală“ şi cea „alternativă“: cititorul jurnalului scriitorului ratat este şi cititorul operei scriitorului de succes care seamănă cu Cărtărescu. (continuarea aici)

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

Luni, 1 februarie, de la ora 22:00, îl puteţi asculta pe Mircea Cărtărescu în emisiunea All You Can Read de la Radio Seven (103,4 FM sau online la www.7radio.ro) discutînd cu Marius Chivu despre romanul Solenoid.

*****
Mircea CĂRTĂRESCU

Solenoid

N-am ajuns scriitor pentru că n-am fost, de la-nceput, scriitor. Am iubit literatura ca pe un viciu, dar n-am crezut cu adevărat că este calea. Nu mă atrage ficţiunea, n-a fost visul vieţii mele să adaug cîteva uşi false pe pereţii literaturii. Am fost mereu conştient că stilul (care este mîna literaturii vîrîtă în propria ta mînă ca într-o mănuşă), atît de admirat la marii mei scriitori, nu e decît raptus şi posedare. Că scrisul îţi mănîncă viaţa şi creierul ca heroina. Că la sfîrşitul unei cariere nu poţi decît să constaţi că n-ai spus nimic, cu mintea şi cu gura ta, despre tine, despre faptele mărunte care-au format viaţa ta, ci mereu despre o realitate străină ţie, ale cărei intenţii le-ai urmat, pentru că ţi s-a promis mîntuirea, o mîntuire simbolică, bidimensională, care nu înseamnă nimic. Literatura este de prea multe ori o eclipsă a minţii şi a trupului celui care scrie.

Pentru că n-am scris (am scris jurnal, e-adevărat, în toţi anii ăştia, dar cui îi pasă de jurnalul unui anonim?), îmi văd azi bine şi mintea, şi trupul. Nu sînt nici frumoase, nici demne de vreun interes public. Dar sînt demne de interesul meu propriu. Le privesc zi de zi şi mi se par fragede asemenea tulpinilor străvezii, fără clorofilă, ale cartofilor ţinuţi la întuneric. Tocmai fiindcă n-au fost întoarse pe toate părţile în douăzeci de cărţi de ficţiune, poeme sau romane, tocmai fiindcă n-au fost deformate de caligrafie. Am început să scriu în caietu-ăsta în împrejurări speciale, exact genul de carte pe care n‑ar scrie-o nimeni. E o scriere condamnată de la început, şi nu pentru că n-o s-ajungă niciodată carte, ci o să rămînă un manuscris, aruncat peste „Căderea“, în sertarul meu cu dinţişori şi aţe din buric şi poze vechi, ci fiindcă subiectul ei e cu mult mai străin de literatură şi mai înfăşurat în jurul vieţii, hrănindu-se din ea ca firul de volbură, decît al oricărui text care a fost vreodată aşternut pe hîrtie. Se-ntîmplă ceva cu mine, e ceva cu mine. Altfel decît toţi scriitorii lumii, tocmai fiindcă nu sînt scriitor, eu simt că am ceva de spus. Şi-am s-o spun prost şi adevărat, aşa cum trebuie spus orice merită să fie pus pe hîrtie. (fragment)

Citiţi aici un capitol întreg din Solenoid.

Mai multe