Sintaxă și sentimente

În chineza mandarin (varianta standard a limbii), verbul este lipsit de mărci care să indice timpul. În contrast, atît limba română, cît și engleza folosesc mărci distincte pentru a semnala prezentul, trecutul și viitorul. De exemplu, – fără a intra în prea multe detalii –, noi folosim a voi pentru a ne referi la timpul viitor (voi merge, vei merge), englezii au shall/will (I shall go, you will go); pentru trecut, dispunem de formele lui a avea (am mers, ai mers) și de diverse grupuri de litere atașate unui verb (mergeam, mergeai / mersesem, merseseși etc.), iar englezii au forme distincte de infinitiv (go-went), verbe auxiliare și morfeme atașate verbului (-ed). În chineză, timpul se exprimă prin adverbe de timp, forma verbală rămînînd neschimbată. Echivalînd: Merg ieri. Merg azi. Merg mîine.

Într-o conferință TEDx din iunie 2012, Keith Chen, economist comportamental (care studiază efectele factorilor psihologici, emoționali și culturali asupra deciziilor), susține că a reușit – ajutat de o echipă de la Universitatea Yale – să găsească răspunsul la o întrebare care îi frămîntă pe economiști de foarte multă vreme: de ce țări cu instituții și economii similare au comportamente economice radical diferite, unele economisind mari procente din PIB, iar altele trăind mereu pe datorie. American de origine chineză, Chen pornește de la propria experiență cu limba maternă care „l-a obligat” să gîndească diferit: în chineza mandarin, spre deosebire de engleză, nu poți spune simplu Acesta e unchiul meu, ci limba „te forțează să precizezi” dacă e unchi matern sau patern, dacă legătura e prin alianță sau nu, dacă unchiul e fratele tatălui tău și dacă e mai mare sau mai mic decît acesta din urmă.

Astfel, limba maternă l-a constrîns să se gîndească constant la aspecte de acest fel, dar nu și la separarea timpului în cele trei dimensiuni ale sale. În schimb, în țara adoptivă a învățat engleza, care îi forțează pe vorbitorii ei nativi, prin mărcile sale temporale, să separe net viitorul de prezent și de trecut, și astfel i-a venit ideea de a explora legătura dintre limbă și comportament. Între limba maternă și capacitatea de a economisi bani se pare că există o legătură directă: vorbitorii de limbi în care nu există morfeme temporale distincte experimentează timpul ca un continuum. Pentru că nu au decît adverbe la dispoziție, așa cum am arătat mai sus, chinezii (și alții cu limbi asemănătoare) nu disociază net între trecut, prezent și viitor, ceea ce îi face să economisească bani mai ușor în comparație cu vorbitorii de limbi cu sisteme elaborate de marcare a timpului, cum sînt englezii (dar și noi). Din pricina multiplelor moduri de demarcare lingvistică, vorbitorii din aceste culturi văd viitorul ca pe ceva îndepărtat, foarte diferit de prezent, lucru care ar descuraja economisirea.

Tot gramatica e în centrul atenției într-o altă conferință de același gen și din același an, susținută de Phuc Tran, scriitor și profesor de limbi clasice, poliglot emigrat, în copilărie, din Vietnam. În 1975, el și părinții lui fug din Saigon în Statele Unite, trebuind să se adapteze unui mediu și unei limbi foarte diferite. Tran susține că modul subjonctiv al limbii engleze, inexistent în vietnameză, i-a schimbat viața. În general recunoscute de gramatici ca opuse funcțional, modul indicativ (al factualității) și modul subjonctiv (al posibilității) sînt, pentru profesorul vietnamezo-american, două forțe ale lumii reale: subjonctivul (în gramatica noastră se numește „conjunctiv”) este un fel de „mașină a timpului și a viselor ” care ne permite să călătorim mental în trecut și să ne imaginăm lucruri care s-ar fi putut întîmpla (Să fi mers eu acolo...!), dar și în viitor (Să merg eu acolo...!).

Tran susține că a reflectat mult asupra celor ce s-ar fi putut întîmpla cu familia dacă nu ar fi fugit la timp din Saigon, proces inaccesibil tatălui său din cauza inexistenței modului subjonctiv, care permite o astfel de gîndire: „Indicativul nu ne dă voie să ne imaginăm deloc”. Constrînși de sistemul lingvistic, vorbitorii de vietnameză nu au acces la „realități alternative”. Desigur, spune Tran, ei simt diverse sentimente provocate de diverse situații, dar nu au limba prin care să le exprime. Vestea bună în toată această poveste e că, trebuind să se bazeze pe „indicativitatea vietnamezei”, nativii sînt lipsiți de capacitatea „de a înțelege concepte bazate pe posibilitate”, punct forte în procesul de adaptare la Lumea Nouă. „Partea întunecată a subjonctivului”, în schimb, a fost de vină pentru depresia din anii adolescenței lui Tran: odată cu speranța a venit și regretul, de vreme ce potențialitatea merge pe două axe temporale. Ca dovadă, profesorul citează studiul global anual făcut de Gallup, în anul precedent, în ceea ce privește optimismul națiunilor: în 2011, Vietnamul a ieșit pe locul întîi în topul celor mai optimiste țări „pentru că nu are o limbă care să permită vorbitorilor să se gîndească la nesfîrșit la ceea ce ar fi putut să fie”. Iar pe ultimul loc s-a clasat Franța, nesurprinzător, din moment ce subjonctivul e așa de bine reprezentat în limbă.

De fapt, ambele trăsături gramaticale – forme separate pentru timpurile verbului, pe de o parte, și modul subjonctiv, pe de cealaltă parte – lipsesc atît din chineză, cît și din vietnameză. Dar, indiferent ce categorii gramaticale sînt prezente sau nu în limbile planetei, e aberant să susții că te forțează să percepi lumea într-un anume fel și nu în altul. Prin alcătuirea lor biologică comună, oamenii percep lumea identic: datorită sistemului nervos avem cu toții aceleași senzații – foame, durere, frig, căldură etc.; pe baza acestor percepții apar emoțiile și sentimentele, care trec apoi prin filtrul rațiunii și sînt formalizate în interiorul unui sistem lingvistic pentru a putea fi comunicate. Interpretarea și comunicarea acestor conținuturi mentale sînt lucruri foarte personale, care depind nu numai de individ, ci și de cultura grupului: în unele comunități se descurajează exprimarea sentimentelor, văzută ca semn de slăbiciune.

Presupunînd că într-adevăr vietnamezii nu discută despre ce ar fi putut fi, nimic nu indică aici faptul că gramatica influențează cultura: am văzut într-unul dintre articolele anterioare că lingvistul american Daniel Everett a identificat, la tribul Pirahã, un principiu pe care el l-a numit principiul experienței imediate, care îi face pe membrii tribului să nu vorbească despre oamenii care nu mai trăiesc. Bineînțeles că pot vorbi, dar nu o fac, așa e cultura lor moștenită din tată în fiu. Un observator superficial ar putea crede că le lipsesc mijloacele lingvistice pentru a vorbi despre morți, cînd, de fapt, Everett identifică aici o constrîngere culturală asupra gramaticii. Cultura influențează gramatica, nu invers! Însă nu e nevoie să mergem atît de departe cu analiza. Lucrurile sînt, în realitate, foarte simple. Așa cum timpul e semnalat prin adverbe de timp, tot așa și posibilitatea ca un lucru să se fi întîmplat în trecut sau să aibă loc în viitor e semnalată, în ambele limbi, prin adverbe de mod. Așa mă asigură studenții mei Erasmus vietnamezi și chinezi, pe care cele două conferințe TEDx mai întîi i-au distrat, apoi i-au înfuriat. Iar în ceea ce privește rezultatele sondajul Gallup, e destul să ne uităm la unul recent: datele publicate în decembrie 2019 plasează Albania pe locul întîi, ca națiunea cea mai optimistă, cu un scor net de 61, în timp ce Vietnamul scade la 48. Ironia face ca albaneza nu numai să aibă un mod subjonctiv... oarecare (?), ci unul cu patru timpuri (prezent, imperfect, prezent perfect și trecut perfect).

O ultimă observație malițioasă: în limba engleză, spre deosebire de limba română, există două cuvinte separate pentru a distinge între timpul gramatical (tense) și timpul ontologic (time). Dacă puterea cuvintelor e chiar atît de mare, de ce această distincție nu i-a influențat pe cei doi vorbitori, care ajung să suprapună noțiunile? Însă nu am terminat cu această idee a limbii care determină experimentarea timpului ca un continuum; data viitoare o vom vedea dezvoltată într-un film sci-fi american care a avut un succes uriaș: Arrival.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: Keith Chen