O limbă „rațională”

The Royal Society, Societatea Regală, înființată în 1660 sub forma unui „colegiu invizibil”, e cea mai veche instituție științifică din lume. Bazată pe o filozofie a experimentării și interogării lumii naturale prin observație, ea a primit, de-a lungul timpului, ca membri, cele mai marcante figuri care au contribuit la cunoaștere: Isaac Newton, Samuel Pepys, John Dryden, Benjamin Franklin, Charles Darwin, Albert Einstein, Rudolf Virchow, Max Planck, Stephen Hawking și mulți alții. De această instituție aparținea, în Renașterea engleză, un comitet pentru îmbunătățirea limbii, un fel de substitut de academie (cititorul își amintește, desigur, dintr-un articol recent, cum a eșuat ideea înființării unei academii care să regleze problemele lingvistice).

Dar literații din Societate sînt preocupați, în acest secol al XVII-lea, de lucruri mult mai adînci decît simpla îmbunătățire a propriei limbi. Anume, de o temă care străbate întreaga tradiție lingvistică occidentală, de la Platon și pînă în zilele noastre: legătura directă, considerată pierdută după Babel, dintre un semn (cuvînt) și sensul lui. Așa cum știm, între un lucru și numele prin care îl desemnăm nu există nici o relație intrinsecă. Limba unui popor e bazată pe o convenție între vorbitori, la care aderă toți în clipa cînd încep să învețe limba maternă (deși nimeni nu poate fixa în timp momentul originar al încheierii unei astfel de convenții). Arbitrarul semnului lingvistic e privit ca o limitare teribilă a oricărei limbi, iar filozofii și literații visează la un mod de comunicare capabil să spulbere barierele înțelegerii, la un cod universal care să redea realitatea nemediat, direct.

Deși nu e singurul, sistemul propus de un anume John Wilkins, la 1668, în Essay towards a Real Character and a Philosophical Language, e cel mai cunoscut. Prin „real character” Wilkins vrea să spună „semne care reprezintă realitatea” – cu alte cuvinte, propune un sistem de scriere care să nu fie legat de vorbirea unui popor anume, pentru a rezista schimbărilor lingvistice și pentru a putea fi citit de oricine, în orice epocă. Dar cum ar putea o notație să ocolească menirea scrisului, aceea de a înregistra vizual vorbirea? Făcînd trimitere nu la cuvinte, ci la obiecte și idei, crede Wilkins. Probabil o bună analogie ar fi limbajul formulelor chimice din ziua de azi, în care orice substanță cunoscută de pe Pămînt poate fi notată neechivoc. Dar și Wilkins are în minte un exemplu din vremea lui: limba chineză care, e de părere el, funcționează după același principiu, caracterele înregistrînd idei, nu sunete.

Credința potrivit căreia scrisul chinezilor exprimă direct idei era foarte răspîndită în acel secol, fiind adusă în Europa de misionarii creștini, astfel că o găsim și la Francis Bacon sau Gottfried Leibniz. Așa cum scrie Florian Coulmas în cartea sa, Writing Systems, Bacon credea că și hieroglifele egiptene (descifrate abia în secolul al XIX-lea, după descoperirea Pietrei din Rosetta, aflate azi la British Museum) transmit idei; Leibniz, dispunînd de informații fragmentate și greșite despre chineză, a încercat să descifreze principiile care stau la baza acestei scrieri, convins fiind că, așa cum se pot izola sunetele (cele mai mici unități sonore) din vorbirea unui popor, tot așa se pot identifica și cele mai mici unități ale gîndirii; toată viața s-a străduit, în zadar, să alcătuiască un alfabet al gîndirii umane.

Wilkins propune deci crearea, pentru fiecare lucru și idee, a unui semn care să înlocuiască cuvîntul, iar pentru a fi ferit de tendința naturală spre polisemie și omonimie, sistemul trebuie alcătuit în cel mai rațional mod cu putință, înscris în tabele filozofice care să listeze toate cunoștințele lumii ierarhizate de la general la particular, mai întîi în funcție de gen; genul să cuprindă o serie de diferențe care, la rîndul lor, să cuprindă o serie de specii. Astfel, spre exemplu, Wilkins reprezintă toate genurile animale printr-o linie orizontală la care atașează, în diverse locuri, un semn ca un cîrlig. La stînga scrie semnele care indică diferența, iar cele pentru specie le pune la dreapta. Rezultatul este un sistem teribil de rigid și greoi, în care notația în sine e doar o parte a problemei (liniuțe, bucle și cîrlige la care cea mai mică greșeală contează enorm); întrebarea e: cine are acces la toate cunoștințele lumii? Așa că nu e de mirare că sistemul nu a avut succes, cu toate că Societatea Regală a numit un comitet care să îl îmbunătățească. Wilkins a murit după cîțiva ani, iar comitetul nu și-a finalizat niciodată raportul. După cum am văzut mai sus, nici efortul lui Leibniz nu a avut șanse, însă ideea unei scrieri universale încă îi bîntuie pe filozofii limbii, în prezent, din pricina atractivității ei.

Dacă e așa greu să inventezi semne care, cînd le vezi, să te ducă direct la sens, e oare mai ușor să inventezi unele care să te ducă direct la sunete? (Anterior, ne spune tot Florian Coulmas, inventatorii alfabetului coreean revendicaseră iconicitate între literă și sunet: ei susțineau că formele de bază ale caracterelor imită poziția limbii în timpul pronunțării sunetului corespunzător.) John Wilkins încearcă și aceasta, în lucrarea amintită mai sus: e vorba despre un alfabet fiziologic, compus din 34 de semne menite a evoca poziția organelor de articulație în cazul fiecărui sunet. La baza lui stă principiul conform căruia „ar trebui să existe un fel de potrivire sau corespondență între semn (figure) și sunet (letter)” (în vremea aceea sunetului i se spunea „letter”, azi „literă”). O altă încercare, din secolul al XIX-lea, de această dată, îi aparține lui Alexander Melville Bell, tatăl lui Alexander Graham Bell, inventatorul telefonului. Visible Speech sau „vorbirea vizibilă” este un sistem care codifică, într-un „alfabet universal”, bazat pe litere și cifre romane, trăsăturile sunetelor: locul de articulație (buze, dinți etc.), modul de articulație (exploziv, șuierător, nazal etc.) și fonația.

Că semnul lingvistic este arbitrar e un lucru cu care mai toți lingviștii din trecut sau prezent sînt de acord, numai că nu există unanimitate în privința amploarei acestei trăsături. Ferdinand de Saussure declară că semnul e total arbitrar, deși nuanțează apoi și admite un anume grad de motivare, de iconicitate. Otto Jespersen, lingvistul danez al cărui nume a mai fost menționat la această rubrică a Dilemei vechi, e de părere că rolul arbitrarului a fost mult supralicitat. Unii lingviști francezi cred, însă, că, dimpotrivă, semnul nu e deloc arbitrar. În secolul XX încă mai există preocupare pentru modul în care semnul conține legături intrinseci cu idei și sensuri: celebrul Roman Jakobson, în studiul Quest for the Essence of Language (1965), scrie că „în diverse limbi indo-europene, gradul pozitiv, comparativ și superlativ al adjectivului arată o creștere gradată a numărului de sunete (și litere) – high-higher-highest; altus-altior-altissimus”, deci cuvîntul reflectă gama gradată a sensului. Sau: pluralul, în multe limbi, se face prin adăugarea unui element la forma de singular (și în nici o limbă el nu se construiește prin dispariția vreunui element de construcție), iar creșterea în lungime a formei cuvîntului evocă creșterea numerică exprimată de sens, spune tot Jakobson.

Oricît de mare ar fi obsesia pentru obiectivitate și concordanță cu lumea naturală, nimeni nu poate ieși din propria subiectivitate. În secolul al XVII-lea, într-o scrisoare adresată lui René Descartes, „părintele acusticii” Marin Mersenne (călugăr filozof și matematician) își exprimă opinia conform căreia sunetele înglobează în ele, inerent, niște semnificații: a și o sugerează lucruri mari, voluminoase, e este semn de subtilitate și tristețe, i semnalează elemente mici și penetrante (ca ploaia), u lucruri obscure, ascunse, m se asociază cu orice evocă măreția sau proporțiile enorme, l este lichid și umil, n e negativ, ascuns. Sărind acum iar la secolul al XIX-lea: poetul simbolist Mallarmé e de părere că literele au valori intrinseci – w evocă oscilația, f zborul, j o acțiune scurtă și rapidă, iar k ideea de îmbinare. Pe astfel de asocieri și percepții subiective ale formelor grafice și/sau sonore se vor întemeia multe dintre limbile inventate – în cărți, pentru filme, pentru cîntece – dar acesta va constitui subiectul unui articol separat.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: Alfabetul organic al lui Wilkins (wikimedia commons)