Metafore și biologie

Despre expresia lingvistică a legăturii dintre gîndire și trup am scris în două texte anterioare din Dilema veche: „Gîndire și baze neurale” se referea la neuronii oglindă (baza neurală a empatiei) și demonstra că metafora a fi pe aceeași lungime de undă (cu cineva) este, de fapt, o descriere științifică foarte exactă a activității electrice cerebrale a două persoane care rezonează; „Gîndirea metaforică” aducea în discuție contribuția remarcabilă a doi autori americani, George Lakoff și Mark Johnson, primii care au atras atenția asupra legăturii dintre corp, gîndire și metaforă, în volumul Philosophy in the Flesh. Articolul de față vine în completarea acestora, cu informații noi selectate dintr-o carte scrisă de medicul și neurofilozoful olandez Arie Bos (la care m-am referit recent, în Despre eufemisme), carte pe care am tradus-o între timp și se află sub tipar.

De influența minții asupra trupului (numită „somatizare” – cînd vomiți de frică, te doare capul de stres, ești somnolent și/sau nu mai poți mînca după o experiență epuizantă psihic) nu se mai îndoiește nimeni. Reversul însă, influența trupului asupra minții, este un fenomen mai puțin cunoscut. Vilayanur Ramachandran, cercetător în neuroștiințe indian-american, a descoperit că lezarea unei porțiuni din regiunea anterolaterală a lobului parietal, numită girus angular stîng, duce la pierderea capacității de a înțelege metaforele și abstracțiunile. În neurologie, girusul angular e responsabil, printre altele, de asigurarea faptului că sîntem conștienți tot timpul de locul și poziția părților care ne compun trupul (nu trebuie să ne vedem nasul ca să-l atingem cu mîna).

Legătura girusului cu metaforele o facem dacă ne dăm seama, așa cum spun Lakoff și Johnson, că, atunci cînd exprimăm relațiile dintre obiecte, o facem cu ajutorul metaforelor care provin din trup și din poziționarea acestuia în spațiu. Astfel, apelăm la metafore care implică mișcarea (treci printr-o situație, ții pasul cu ceva, nu ajungi nicăieri, prinzi o idee, dai înapoi), localizarea spațială (ceva e intangibil, ești depășit de situație, ceva e sub demnitatea ta), îndemînarea (ești la butoane, strunești pe cineva).

La fel ca expresia amintită la începutul acestui articol – a fi pe aceeași lungime de undă (cu cineva) –, două metafore din limba engleză se dovedesc a fi descrieri foarte precise ale unor fenomene de care înțelepciunea populară pare să fie conștientă de secole. Prima este to have balls („a avea curaj”, dar sensul literal al englezescului balls aici e „testicule”). Autorul olandez o explică prin prisma medicinei de azi: „Neurotransmițătorii, neuromodulatorii și hormonii care au funcții interactive în dispoziția noastră nu se află numai în creier. Sînt produși în multe alte părți ale corpului. /.../ adrenalina și cortizolul, produse de glandele suprarenale, au un rol important în situațiile de stres. /.../ suprarenalele produc și testosteron, nu numai testiculele. Ovarele produc estrogen și progesteron. Ca și neurotransmițătorii, toți acești hormoni sexuali au o influență clară asupra stării emoționale a trupului, deci și asupra dispoziției și sentimentelor. Astfel, o expresie ca to have balls este foarte potrivită”.

A doua expresie metaforică este gut feeling (tradus, de obicei, prin „intuiție”). Gut desemnează, în engleză, întreg tractul digestiv, deci și stomac și intestine. O traducere literală ar fi „simțire cu viscerele”. Manifestările fizice – fluturii din stomac cînd ne adresăm unei persoane iubite care pare inabordabilă, visul urît provocat de un stomac supraîncărcat seara, durerea de burtă a copiilor de școală în ziua unui test (pe aceasta am adăugat-o eu) – „par reacții ale sistemului metabolic față de semnale venite dinspre creier”, spune Bos. Și tot el explică: „/.../ peretele tractului digestiv are propriul sistem nervos, care funcționează aproape autonom. Conține o sută de milioane de neuroni, la fel de mulți ca șira spinării. Conexiunea cu creierul e asigurată de nervul vag. Nu cu mult timp în urmă, s-a descoperit că acest nerv nu dă aproape deloc semnale intestinelor, 95% din fibrele nervoase trimițînd semnale în alte direcții. Astfel, se pare că tractul digestiv e cel care influențează creierul. (subl. mea) /.../ Intestinele produc circa 95% din serotonina din organism, iar asta poate afecta dispoziția. De fapt, toate substanțele-mesager despre care știm că se află în creier – neurotransmițătorii și neuropeptidele – sînt prezente și în intestine”.

Faptul că și alte organe produc substanțe care influențează creierul, deci trupul și comportamentul, este mai puțin cercetat. Probabil, în această privință, inima este cel mai interesant caz. Limba engleză (dar, cu siguranță, nu numai ea) abundă în metafore și expresii idiomatice construite în jurul cuvîntului inimă/heart. Aleg doar cîteva din dicționare, dar le traduc direct în română pentru că le avem și noi în vocabular: a fi cu inima frîntă, a avea inima grea, a avea inima de piatră, a avea o inimă de aur, a-ți pierde inima (= curajul), a prinde inimă, a-ți urma inima, a-ți da inima cuiva, a pune ceva la inimă. Interesantă este to wear one’s heart on one’s sleeve, care înseamnă a fi cu inima deschisă (= sincer), literal „a-ți purta inima pe mînecă”.

Formularea aceasta curioasă are o explicație culturală, nu biologică: dicționarul Merriam-Webster o fixează în turnirurile cavalerești de la Curtea Regală engleză. Sleeve se traduce azi prin „mînecă”, dar, etimologic, desemnează orice lucru de purtat prin care îți strecori brațul pentru a-l acoperi, iar în expresia noastră înseamnă brasardă, acea porțiune din armură cu care cavalerii își protejau brațele de lancea sau sulița adversarului. La ea, călăreții echipați își legau adesea o batistă sau eșarfă brodată cu mătase și perle pentru a arăta în onoarea sau pentru iubirea căror doamne luptau. Voilà.

Inima, așadar, e comparată cu un obiect care e fragil (se rupe/se frînge/se zdrobește) pe care îl simți (e grea, e ușoară) și care are o voință proprie (o urmezi, o asculți, calci pe ea). Arie Bos explică: „Inima e conectată continuu prin iubire – și nu e o licență poetică. Pentru că ea produce oxitocină, hormonul atașamentului /.../ Mai mult, camerele inimii produc PNA (peptidul natriuretic atrial), care are o influență liniștitoare asupra hipotalamusului și amigdalei. PNA are un cuvînt de spus în echilibrul fluidelor și în balanța sodiu-potasiu, dar acționează și ca frînă în reacțiile sub stres ca, de exemplu, atacurile de panică”. Alte surse precizează că inima, locul dragostei și afecțiunii, are circa 40.000 de neuroni (o proporție de 67% din totalul celulelor sale), care formează un fel de creier propriu datorită căruia ea poate acționa independent de creier. Inima e singurul organ care poate transmite creierului informații în mod autonom, pe baza stimulilor pe care îi primește. Are un sistem electromagnetic de comunicare de 5.000 de ori mai puternic decît creierul, dar e bruiat în funcție de emoția resimțită (emoțiile negative îi scad randamentul).

În 1990, în Japonia, a fost identificat pentru prima dată sindromul inimii zdrobite („broken heart syndrome”), numit Sindromul Tako-Tsubo. Numele medical, culmea, este tot o metaforă: tako-tsubo este denumirea japoneză a unui vas-capcană pe care pescarii japonezi îl coboară pe fundul mării și îl lasă acolo cu zilele, iar caracatițele curioase se bagă înăuntru. În cardiomiopatia de stres (denumire alternativă), ventriculul stîng se umflă, semănînd foarte mult cu un tako-tsubo. Interesant e și că patologia afectează aproape exclusiv femeile (80-90% din cazuri) care se prezintă la Urgențe cu simptome de infarct miocardic (dispnee, durere în piept, anomalii la EKG și modificări în biomarkerii cardiaci) – în absența oricărei leziuni (lucru care diferențiază Sindromul TT de infarct).

Bazîndu-se pe sistemele noastre senzoriale și motorii, gîndirea metaforică e ancorată în biologie (Lakoff și Johnson spun: de la naștere) din cauza modului în care se construiesc legăturile neurale. Prin separarea ulterioară a gîndirii abstracte, metafora capătă rolul de a proiecta tipare inferențiale între domenii diferite ale cunoașterii, ajutînd omul să înțeleagă mai bine ce i se întîmplă. Pornind din trup, dar dovedind un grad înalt de abstractizare, metafora are o natură paradoxală, literalul se transformă în figurat și invers (în lumina cercetărilor menționate mai sus), dar, probabil, complexele adevăruri din lume se prezintă cel mai bine ca paradoxuri.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: Tako-tsubo (wikimedia commons)