Despre sinestezie

Între un cuvînt și sensul lui nu există o legătură intrinsecă, naturală – o constatare prevalentă în lingvistică, cel puțin de la Ferdinand de Saussure încoace. Însă omul se „revoltă” instinctiv împotriva acestui arbitrar, căutînd să-l limiteze. De exemplu, lexicologii au observat că, atunci cînd trebuie inventate nume noi, rareori se recurge la secvențe întîmplătoare de litere/sunete. De fapt, acest tip de „cuvinte” se regăsește, mai ales, în experimentele psiholingvistice: astfel, în „engleză” avem wug, lon, tor și altele, inventate în 1958, pentru o cercetare asupra învățării limbii materne; sau, cum vom vedea chiar în articolul de față, bouba și kiki. La nivel lexical, arbitrarul e limitat voluntar prin găsirea unor nume „cu sens”, care să „spună” ceva (una dintre cele mai des folosite metode constă în combinarea de elemente grecești și/sau latinești ale căror semnificații sînt larg cunoscute). Însă mai există un nivel, cel fonetic, la care se manifestă o tendință constantă de limitare a arbitrarului, de data aceasta involuntară, prin care omul caută „a adecva sunetele la noțiunea” exprimată, cum spune foneticianul Al. Rosetti. De exemplu, „să presupunem că asistăm la căderea unui sac de făină: în mod involuntar, vom exclama puf sau ceva asemănător; în nici un caz nu vom spune pif. Interjecția va avea, deci, vocalismul u; am întrebuințat în mod instinctiv vocala u, care are o valoare specială și imită zgomotul produs de căderea unei greutăți. Vocalismul tuturor interjecțiilor noastre ține seamă, în mod instinctiv, de această regulă; există o strînsă legătură între sunetul natural și sunetul vorbit: sunetul vorbit corespunde exact cu starea sufletească exprimată în mod brusc”, arată lingvistul român, citînd studii franțuzești, de la începutul secolului XX, asupra expresivității sonore a limbilor romanice.

Spuneam, în alt articol de la această rubrică a Dilemei vechi, că Marin Mersenne, „părintele acusticii”, călugăr filozof și matematician francez din secolul al XVII-lea, îi scrie lui René Descartes că sunetele ar îngloba în ele, inerent, niște semnificații: a și o sugerează lucruri mari, voluminoase, e este semn de subtilitate și tristețe, i semnalează elemente mici și penetrante, u lucruri obscure, ascunse, m se asociază cu măreția sau proporțiile enorme, l este lichid și umil, n e negativ, ascuns. Dar nu numai cu stări sufletești se asociază, involuntar, sunetele: la șaptesprezece ani, Arthur Rimbaud scrie un poem despre vocale, în care a este negru, e alb, i roșu, o e de azur iar u verde. În 1893, psihologul elvețian Théodore de Flournoy publică o carte întreagă despre „auzul colorat” (synopsis) – o formă de sinestezie, cum este numit fenomenul asocierii informațiilor provenite dinspre simțuri diferite. La chestionarul alcătuit de autor răspund 700 de persoane, între care celebrul său coleg de la Universitatea din Geneva, Ferdinand de Saussure, pentru care culoarea sunetelor depinde de ortografie – un caz absolut singular între respondenți. Astfel, pentru marele lingvist, deși cuvintele chien, plein, matin, terrain conțin același sunet final, din pricina vecinătăților grafice acesta e perceput diferit: en are culoarea firului de cînepă nouă, ein evocă o rețea de vinișoare albastre, in nu are nici un corespondent, iar ain e galben pal.

Un celebru experiment din 2001, menit a explora fundamentele psihice și neurologice ale asocierii sunetelor cu – de data aceasta – formele din lumea reală, a fost făcut de V.S. Ramachandran, un binecunoscut expert în neuroștiințe de la Universitatea din San Diego, California, împreună cu Edward M. Hubbard. Subiecților li s-au arătat două imagini, una reprezentînd o formă unghiulară și alta rotunjită, apoi li s-a cerut să răspundă la următoarea întrebare: presupunînd că ați găsi două obiecte marțiene care arată așa, pe care l-ați numi bouba și pe care kiki?

95% din participanți au ales kiki pentru obiectul cu colțuri și bouba pentru celălalt. Numit „efectul bouba-kiki”, rezultatul este, de fapt, o replică fidelă a efectului „takete-malumba”: în 1929, un psiholog german, Wolfgang Köhler, a făcut acest experiment în jurul cuvintelor takete (atribuit majoritar, de către participanți, unei forme angulare) și malumba (atribuit uneia cu rotunjimi). Studii recente au arătat că, indiferent cum este numit, efectul se manifestă inclusiv la indivizi care fac parte din culturi fără limbă scrisă și că singura excepție ar face-o persoanele care au leziuni cerebrale în girusul angular sau care suferă de autism. Autorii americani speculează că suprapunerea sunet-formă s-ar putea datora unei legături dintre ariile senzoriale și motorii ale creierului: forma vizuală ascuțită sau rotundă ar putea reflecta poziția limbii și a buzelor în timpul articulării cuvintelor.

Psihiatrul britanic Iain McGilchrist spune, în The Master and His Emissary (2009), că experiența umană are o natură intrinsec sinestetică, însă limba, ca un construct mental ce e, ne împiedică să vedem acest lucru. Doar sunetele din cuvintele care rezultă în urma unei experiențe ar mai păstra proprietăți sinestezice, deci nu ar fi arbitrare, ci dimpotrivă, iconice. El citează afirmațiile filozofului german Johann Gottfried von Herder, exprimate în lucrarea Eseu despre originea limbii: „Sîntem plini de interconexiuni între cele mai diverse simțuri... în natură, toate firele formează o singură țesătură... Senzațiile se unesc și converg toate într-o zonă în care trăsăturile distinctive se transformă în sunete. Astfel, ceea ce omul vede cu propriii ochi și simte prin pipăit poate fi redat și prin sunet”. La cartea remarcabilă a lui McGilchrist mă voi întoarce detaliat în articolul de săptămîna viitoare. Deocamdată aș dori să subliniez ce intuiție de excepție se ascunde în fraza „senzațiile se unesc și converg toate într-o zonă...”: la aceeași concluzie au ajuns Ramachandran și Hubbard în studiile lor imagistice asupra sinesteziei.

Într-o lucrare publicată în 2001, intitulată Synaesthesia – A Window into Perception and Thought, cei doi cercetători definesc astfel sinestezia: „o condiție curioasă, în care o persoană altfel normală experimentează senzațiile într-o anume modalitate atunci cînd o altă modalitate este stimulată”. De exemplu, cineva poate vedea notele muzicale sau numerele în culori. În ciuda unui secol de cercetări (în care s-a observat tendința acestei condiții de a se manifesta în rîndul membrilor aceleiași familii, bănuindu-se azi la origine o mutație genetică), fenomenul, „perceptual autentic”, e încă considerat o înșelătorie și respins pe diverse motive, spun cei doi cu regret: sinesteziștii sînt nebuni, au o imaginație prea bogată, încearcă să atragă atenția asupra lor, asociază amintiri din copilărie (cînd, de exemplu, se jucau cu numere colorate) sau au luat droguri. Dar Ramachandran și Hubbard, folosind în studiile lor tehnici de imagistică computerizată, au observat fundamentul neural al fenomenului: o hiperconectivitate între diverse arii din creierul sinesteziștilor.

Astfel, în cazul asocierii numerelor cu culorile, s-a constatat o puternică activitate încrucișată între zonele responsabile de procesarea lor. În sinestezia difuză, ar putea fi vorba de „interconexiuni extinse între arii cerebrale care reprezintă concepte abstracte, lucru care ar explica legătura dintre creativitate, metafore și sinestezie (și incidența crescută a sinesteziei în rîndul artiștilor și poeților)”, scriu cei doi, care atrag atenția, așa cum am spus mai sus, asupra girusului angular, o arie din lobul parietal, sediul unde (țineți minte ce a spus Herder?) informațiile dinspre simțuri converg polimodal. Leziunile asupra acestei zone provoacă anomie (incapacitatea de a-ți găsi cuvintele) și, interesant, pierderea abilității de a înțelege metaforele. Observînd că vorbirea curentă e plină de metafore (nu descriem toți o voce ca fiind acră, dulce – cu cuvinte rezervate gustului – sau tăioasă, cu un cuvînt rezervat pipăitului, ori subțire, groasă, adică vizual?), autorii indică o fascinantă direcție de cercetare: legătura dintre metaforă și sinestezie.

Ajuns în acest punct, cititorule fidel, sigur îți amintești că despre modul în care se raportează metafora și gîndirea metaforică la trup și la experiența directă am scris la această rubrică două articole, „Gîndirea metaforică“ și „Metafore și biologie“. Concluzia era că metaforele, de la cele mai simple la cele mai complexe, provin din experiența traiului ca ființe corporale în lume. Iain McGilchrist merge, însă, mai departe. Prin funcțiile lingvistice pe care le îndeplinește, emisfera cerebrală stîngă, literală, denotativă, se „opune” emisferei drepte, care e metaforică, conotativă și muzicală. Rolul acesteia din urmă în comunicarea prin limbaj e minimalizat, elementele muzicale (ritmul, intonația), ca și muzica, în general, procesate toate aici, sînt considerate, de mulți, inutile din perspectivă evoluționistă (fără scop). Ținînd cont de toate cele de mai sus, McGilchrist afirmă, dimpotrivă, importanța covîrșitoare a acestora, susținînd că nu numai metaforele izvorăsc din alcătuirea noastră biologică, ci limbajul ca facultate umană provine din trup – anume, din comunicarea muzicală, localizată în emisfera dreaptă. Dar despre ipoteza aceasta, pe larg, data viitoare.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: V.S. Ramachandran (wikimedia commons)