Comunicarea muzicală

Despre numeroasele puncte comune dintre muzică și vorbire am mai scris la această rubrică a Dilemei vechi. Pe scurt, am arătat similaritățile lor structurale: ambele se bazează pe existența unui stoc finit de elemente (sunete muzicale, respectiv sunete lingvistice) care se combină potențial la infinit, conform unei sintaxe bazate pe proprietățile recursive ale creierului. Am mai arătat că, deși limba este procesată în arii specializate (Broca și Wernicke) situate în emisfera cerebrală stîngă, aspectele ei non-verbale, muzicale (ritm, intonație, volum, înălțime) activează arii din emisfera dreaptă. Mai mult, aceste din urmă zone, care sînt omoloage ca poziție celor din emisfera stîngă dedicate limbii, mediază producerea și experimentarea muzicii. Aceste fapte i-au determinat pe cercetătorii evoluționiști să formuleze ipoteza unei origini comune și să speculeze intens în jurul întrebării care dintre cele două a apărut prima. Unii susțin că muzica ar fi o dezvoltare inutilă (fără scop în supraviețuirea speciei) a facultății limbajului. În acest articol voi expune opinia excelent documentată a psihiatrului Iain McGilchrist, din volumul The Master and His Emissary. The Divided Brain and the Making of the Western World, care argumentează, dimpotrivă, întîietatea muzicii.

McGilchrist arată că nu e destul ca omul să dispună de spațiu cerebral suficient pentru a stoca dicționarul și gramatica necesare vorbirii; aparatul fonator (corzile vocale plus diversele segmente implicate în articulare, printre care limba) trebuie să aibă anumite trăsături caracteristice care să permită emiterea unei game largi de sunete; mai e necesar un grad remarcabil de control asupra respirației, în vederea susținerii enunțurilor lungi, fluente, dar și modulației vocii. Unele dintre acestea constituie motive pentru care au eșuat încercările primatologilor de a le învăța pe maimuțe să vorbească (pentru alte cauze a se vedea articolul „De ce nu vorbesc maimuțele“, de la această rubrică). Doar păsările pot imita vorbirea, datorită configurației aparatului lor vocal (numit sirinx, literal „nai”) și controlului sofisticat pe care îl au asupra respirației. Interesant, studiul fosilelor ar arăta că acest control al respirației și vocii ar fi apărut cu mult înainte ca acestea să fi fost necesare vorbirii.

Pentru a ajunge la limbă, nervul hipoglosal, care o deservește, trebuie să treacă printr-un orificiu de la baza craniului, numit canal condilar anterior. Dacă un nerv are un volum mare de muncă de susținut, atunci acest lucru se va reflecta în mărimea lui care, logic, se va reflecta în mărimea orificiului prin care trece. Așadar, spune psihiatrul britanic, „ne putem face o idee precisă despre efortul de articulare care trebuia depus de limba posesorului craniului” dacă măsurăm mărimea canalului de la baza craniului, iar aceleași considerații se aplică și canalului vertebral toracic, prin care nervii care controlează respirația ajung la mușchii peretelui toracelui. O examinare comparativă atentă arată, cum era de așteptat, o mărime a acestor canale mai mică la maimuță decît la omul modern. Dar ciudățenia constă în faptul că, practic, cu greu se poate face o distincție, sub acest aspect, între omul modern și cele mai vechi fosile umane, care datează cu mult dinainte de vremea la care se crede că a apărut limba.

Există și alte tipuri de dovezi, în afară de cele fosile, care să sugereze o origine anterioară a comunicării muzicale? McGilchrist menționează mai multe. Sintaxa muzicii e mai simplă, mai puțin evoluată decît a limbii. În plus, muzica transmite direct sunete, ea nu simbolizează ceva, cum face un sistem lingvistic, care cere un anume grad de abstractizare a gîndirii. Apoi există dovezi din psiholingvistică: afinitatea clară a bebelușilor pentru ritm, capacitatea de a distinge timbrul vocii mamei încă de la naștere, de a arăta că preferă vocea ei față de a altora și limba maternă față de limbi neauzite înainte – toate demonstrate experimental –, confirmă că acestea nu se bazează pe un talent nativ pentru limbă, în sine. Ele sînt inițiate prin activarea acelor arii cerebrale responsabile de procesarea holistică a comunicării, din emisfera dreaptă, prin care se fac fine discriminări în tiparele globale – un fenomen foarte diferit de procesarea analitică a limbajului, din emisfera stîngă. Studiile arată că inclusiv primatele sînt capabile să identifice voci individuale pe baza unor astfel de trăsături. Un alt argument e că muzica înseamnă transmitere a emoției – forma fundamentală a comunicării, primordială atît în filogenie, cît și în ontogenie. Cercetările din neurologie sprijină puternic ipoteza conform căreia „dragostea noastră de muzică reflectă abilitatea ancestrală a creierului mamifer de a transmite și recepționa sunete emoționale elementare”. Mecanismele prozodice ale emisferei drepte prin care comunicăm emoții cu ajutorul intonației trebuie să fi fost cruciale pentru supraviețuirea grupului, scrie McGilchrist, citîndu-l pe un celebru antropolog de la Universitatea din Oxford, Robin Dunbar, care e de părere că „emoțiile răscolitoare generate de muzică sugerează că aceasta are origini străvechi, mult anterioare apariției limbajului”.

Nu toată lumea e încîntată de o așa concluzie, precizează McGilchrist. Geneticienii, de exemplu, susțin că orice dezvoltare trebuie să demonstreze un avantaj evoluționist, or muzica nu prea se vede ce avantaj ar conferi celor care o utilizează, spre deosebire de limbaj. Chiar lumea, în general, nu își imaginează comunicarea în afara vorbirii obișnuite. Dar, dincolo de faptul că, pe planetă, trăiesc specii foarte inteligente și foarte sociale (balenele, delfinii) care comunică prin tonuri muzicale, există chiar populații umane, în zone izolate, care folosesc, pe lîngă vorbirea obișnuită, comunicarea de tip muzical. McGilchrist citează cazul tribului Pirahã, din jungla braziliană, ca dovadă izbitoare în sprijinul afirmației că se pot comunica sensuri precise în absența cuvintelor. Cititorul poate își amintește că am dedicat o serie de trei articole consecutive sistemului lingvistic pirahã. Rezumînd ce ne interesează pe noi aici: nativii folosesc unul dintre cele mai mici inventare sonore din lume (trei vocale și opt consoane), iar tonul, accentul și greutatea silabelor au o așa de mare importanță încît limba poate fi fluierată, murmurată, strigată și cîntată. Mesajele transmise astfel au formă muzicală. Fluieratul se folosește doar de bărbați, la vînătoare, pentru a nu speria prada. Vorbirea strigată face uz de vocala a și de una sau două consoane (k sau x) și este folosită îndeosebi în zilele ploioase, cînd ploaia și tunetul sînt zgomotoase, pentru a comunica la distanțe lungi. Vorbirea cîntată se obține prin exagerarea diferențelor de înălțime dintre tonul înalt și tonul jos și modificarea ritmului cuvintelor și sintagmelor; prin ea se comunică informații noi și importante, se intră în legătură cu spiritele, însă se folosește mai ales atunci cînd se dansează, iar cine cunoaște notațiile muzicale o poate înregistra în scris, așa cum foneticianul înregistrează o limbă apelînd la alfabetul fonetic.

Forța muzicii constă în puterea ei de a ne aduce împreună, indiferent de limba pe care o vorbim, de a ne face conștienți de faptul că împărtășim aceeași condiție, aceleași sentimente, aceleași experiențe – lucru vital pentru supraviețuirea ca specie, dar trecut ușor cu vederea în ziua de azi, mai ales în societățile puternic industrializate, unde „competiția și specializarea au împins muzica departe de centrul vieții”, constată psihiatrul. El mai adaugă că, dacă originea muzicală a limbajului va fi vreodată dovedită, s-ar risipi și deruta provocată de faptul că, istoric vorbind, poezia a apărut înaintea prozei: în antichitate, poezia era cîntată, „dansa”, cum spuneau grecii, în comparație cu proza (pezos logos), care „mergea pe jos”. Muzica, conchide McGilchrist, e cel mai bun candidat la rolul de strămoș al limbajului, cu loc între funcțiile emisferei drepte, care se relaționează cu empatia și comuniunea, nu cu competiția și divizarea. Fenomenul e foarte diferit de cîntecul păsărilor – „individualist ca intenție și competitiv ca natură”, localizat în emisfera stîngă a creierului acestora, deci avînd rol instrumental, nu emoțional. Multe lucruri interesante mai sînt încă de spus, dragă cititorule, despre unele trăsături care se regăsesc atît în limbaj, cît și în muzică, dar acestea vor constitui subiectul articolului de săptămîna viitoare.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.