Cu Tony Judt prin secolul XX (IV)

4 martie 2019   Dileme on-line

Alegerile din Estonia și „soluția austriacă” 

Duminică au avut loc alegeri în Estonia, cîștigate de partidul de centru-dreapta Reforma. În pofida sondajelor pre-electorale, care anunțau un rezultat strîns, Reforma a obținut 29 la sută din voturi, față de cele 23 de procente ale partidului de guvernămînt Centru. Se prefigurează una dintre des întîlnitele alternanțe la putere din Estonia, de cînd țara și-a cîștigat independența față de URSS (păstrîndu-și o considerabilă minoritate rusă de 25% din totalul populației). Președinta Reformei, Kaja Kallas, ar putea deveni prima femeie prim-ministru din istoria Estoniei.

Pînă acum, de cele mai multe ori Reforma și Centru și-au recrutat partenerii de guvernare din rîndul celorlalte partide „balamale” mai mici, cum ar fi la noi UDMR-ul. Fidelitatea lor lasă însă de dorit; în noiembrie 2016, ele au părăsit Reforma pentru Centru, provocînd căderea guvernului. Astfel că una dintre variantele luate în calcul acum la Tallinn este o coaliție între partidele principale, ceea ce ar asigura o mai mare stabilitate politică în fața tendințelor populiste care au variat în campanie de la discursul euro-sceptic și anti-imigrație pînă la promisiunile de reducere a fiscalității.

Marea Coaliție nu este o noutate în politica estoniană și nici în cea europeană. În 2002-2003, Siim Kallas, tatăl viitorului posibil premier Kaja Kallas, a condus un cabinet format de cele două partide. Primul executiv Andrus Ansip (2005 – 2007) a fost alcătuit tot din cele două formațiuni mari estoniene. La noi, USL-ul (format pentru a contracara manevrele politice ale președintelui Traian Băsescu) a fost o astfel de coaliție „largă” între liberali și socialiști. Dar modelul suprem în acest domeniu, al coaliției de guvernare care acoperă aproape tot spectrul politic, este Austria postbelică.

După Război, Austria s-a confruntat cu probleme multiple, dintre care cea mai stringentă nu era neapărat riscul căderii în sfera de influență sovietică. Austria trebuia să își rezolve „problema existențială”, care trena încă de la primul război mondial, și anume să își găsească un sens în urma prăbușirii imperiului habsburgic. Este ceea ce scrie Tony Judt în cartea sa Postwar (A History of Europe since 1945, Penguin Books, 2006), unde a arătat că una dintre opțiunile majore ale politicii austriece interbelice, alipirea la Germania, tocmai fusese invalidată de Anschluss-ul hitlerist, care în cercurile politice vieneze nu fusese întotdeauna atît de infam cum era acum, după înfrîngerea naziștilor. După 1945, Austria trebuia să își găsească un echilibru propriu, separat de Germania. Iar soluția politică austriacă în acest sens a fost marea coaliție dintre principalele partide, cel conservator-catolic, rural, și cel socialist, cu audiență preponderent urbană.

„Cele două partide majore au fost de acord să colaboreze la guvernare: din 1947 pînă în 1966, Austria a fost guvernată de o «Mare Coaliție» a socialiștilor și conservatorilor. Portofoliile ministeriale au fost împărțite judicios, conservatorii livrînd de cele mai multe ori primul ministru, externele revenind socialiștilor, și așa mai departe”, a scris Judt. Împărțirea mergea pe toate canalele administrației publice, care în Europa acelor timpuri, mult mai etatizate decît azi, acoperea inclusiv zona bancară sau a exploatărilor forestiere. Această împărțire la nivel administrativ, corespondentă a împărțirii de la nivelul cabinetului, a avut și un nume. Se chema Proporz, și presupunea negociere și compromis pentru fiecare post. Este în parte procedura întîlnită la noi sub denumirea de „algoritm”, care a funcționat în cazul coalițiilor mai largi, cum ar fi cea a guvernului Convenției Democratice, în care intraseră reprezentanți din cinci partide (PNTCD, PNL, PD, PSDR, UDMR), plus cîțiva independenți. „Algoritmul” împarte posturile guvernamentale, șefiile agențiilor, fotoliile din consiliile de administrație ale regiilor de stat și sub o formă mai redusă, e și azi în vigoare. Dar spre deosebire de Proporz, „algoritmul” românesc a operat în timpul CDR în cadrul unei coaliții limitate, formată din partide cu o orientare comună prin opoziția la socialiștii lui Ion Iliescu, considerați urmașii comuniștilor.

Pentru austrieci, Proporz a însemnat o perioadă de stabilitate politică, dar mai ales una de stabilitate socială, într-o țară în care angajamentul nazist a avut proporții considerabile. S-a îmbinat bine și cu noul brand de țară descoperit de austrieci, și anume neutralitatea afișată față de cele două blocuri politice de atunci, occidentul și URSS-ul. Dar epoca „marilor coaliții” – cu excepția interesantă a Germaniei – pare depășită. Un model similar cu cel austriac, după căderea nazismului, nu pare să se fi constituit în estul și centrul Europei și după căderea comunismului. Apelul la „marile coaliții” e mai degrabă o soluție tranzitorie, de rezolvare a unor dificultăți politice temporare – ceea ce poate fi și deznodămîntul recent încheiatelor alegeri din Estonia.

_____________________

Citiți aici alte articole din această serie: Colaboraționiștii, Primii pași (laterali) ai „Brentry”-ului și Polarizare etnică în epoca postbelică.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. 

Foto: Campanie electorală în Estonia. Sursa: facebook.com/reformierakond.

Mai multe