Singurătăţi călătoare
De cîte ori am călătorit singură (şi s-a întîmplat de puţine ori), nu pot spune că mi-a fost cine ştie ce bine. Dar fiecare dintre acele călătorii a fost, cu siguranţă... iniţiatică.
Cînd te afli, cu persoane apropiate, în locuri noi, parcă nu le simţi explicit apăsarea farmecului, dar şi a imprevizibilului. Ieşi din ritualurile tale cotidiene, trebuie să te adaptezi altora, în general mai alambicate. Obişnuitul confort psihologic de budoar şi de bucătărie e înlocuit cu o anxietate generată de incertitudine şi de efortul de adaptare. Cînd eşti pe contul tău, pe toate le simţi mai în plin şi mai dureros (desigur, tot aşa poţi simţi şi frumuseţea lumii, dar trebuie să poţi ajunge pînă acolo...).
Prima dată cînd am plecat singură într-o vacanţă a fost pe la 16 ani, la Cumpătu – unde mersesem pînă atunci doar cu părinţii sau cu bunica etc. Ţin minte că singurătatea dădea o altă aparenţă lucrurilor şi oamenilor din jur: parcă îi percepeam şi îi vedeam deformaţi, cu trăsăturile negative exacerbate, ca pe nişte... monştri din diverse dulapuri. Ţin minte şi acum cît de sinistră mi s-a părut o familie alcătuită din mamă, tată şi doi copii cam de vîrsta mea, fată şi băiat (deşi pe mamă o cunoscusem în Bucureşti şi mi se păruse, atunci, OK). De asemenea, pericolele din jur căpătau proporţii fabuloase: noaptea nu puteam merge pentru că mi-era frică de urs şi, dacă nu venea ursul, erau, oricum, cîinii locali...
Toate astea nu ar fi fost nimic, ar fi rămas doar nişte produse ale imaginaţiei terorizate, precum copacii deveniţi, noaptea, monştri, din „Albă-ca-Zăpada“ sau „Hänsel şi Gretel“, dacă nu s-ar fi întîmplat chiar o mică nenorocire: făcînd un trenuleţ de sănii, de undeva de mai sus de cantina de atunci, am prins viteză prea mare şi nu ne-am mai putut opri cînd am dat de... sania cu cai, care făcea plimbări, prin zonă. Caii ne-au sărit (pe noi, cei căzuţi), dar băiatul care stătea în faţă şi era cel mai temerar şi-a spart capul. A fost cusut, fără traume majore. Ţin minte şi acum senzaţia pe care am avut-o cînd m-am ridicat de pe sanie: eram (uşor) ameţită şi nu ştiam decît într-o oarecare măsură pe ce lume sînt.
Senzaţia asta o asimilez, pînă azi, cu călătoritul de una singură. Ce-i drept, am mai avut o altă călătorie, şi ea iniţiatică, la Edinburgh, în 1991, pe vremea cînd cîştigasem o primă bursă Soros. Călătorie care se asociază cu o altă senzaţie, nici asta prea plăcută: una de frig continuu amestecat cu inadecvare. A fost un februarie geros cînd am pornit-o cu trenul, la clasa a II-a, spre Scoţia. Şi am făcut patru zile pe drum, inclusiv cu feribotul. Ca să ajungem într-un oraş senzaţional, dar şi într-o casă în care încălzirea centrală mergea trei-patru ore pe zi. M-am simţit, deşi adult deja, precum Oliver Twist amestecat cu David Copperfield...
Recent, am călătorit aproape singură la Cluj. De data asta, mi-am reactivat toate senzaţiile... Într-un oraş care, ca întotdeauna, mi s-a părut mai calm şi mai civilizat decît Bucureştiul, şi cu preţuri mai mici... Într-un hotel căruia nu am ce să-i reproşez. Şi totuşi, cînd am rămas singură, iar am început să simt lumea... altfel. Uriaşa oglindă din cameră, luminată de lampa tip joben, părea, mai ales noaptea, înspăimîntătoare. Minibarul, cu ispitele lui, părea un îndemn la beţie şi la risipă. Noroc cu Hercule Poirot, care-şi soluţiona, cu calm, crimele alambicate, dar imperfecte, pe Diva Universal, pe la 3 dimineaţa.
Cînd ieşeam în mulţime, oamenii – dintre care unii cunoscuţi – îmi zîmbeau. Unii chiar pe bune. Alţii – cumva pieziş, ca şi cum zîmbetul lor firav ar fi alunecat pe lîngă mine fără să mă atingă. Eram cu toată lumea şi nu eram cu nimeni. Purtam conversaţii casual cu persoane pe care presupun că nu le voi mai întîlni vreodată.
În tren, senzaţia a continuat: deşi totul era aproape perfect, vagonul curat şi confortabil, iar oamenii – civilizaţi, am simţit aceeaşi distanţă umană alunecătoare. Am înţeles, desigur, că problema e la mine: mai ales pe alte teritorii, nu ştiu să-mi gestionez singurătatea. Doar că lumea se vede altfel...