Cobai care reacţionează previzibil

Auzisem de el de cînd a apărut, în 2010, cînd agenţiile de ştiri au scris despre dezbaterile şi chiar controversele pe care le-a iscat în Franţa. Zilele trecute am reuşit să-l văd şi eu pentru că l-au difuzat cei de la HBO. E vorba despre documentarul Jocul morţii, regizat de Thomas Bornot, după un scenariu de Christophe Nick.

Filmul este despre un experiment inspirat de un altul, realizat în anii ’60 de psihologul american Stanley Milgram. Cel de acum 50 de ani era prezentat participanţilor ca un experiment care să testeze memoria; de fapt, oamenii de ştiinţă îşi propuneau, cu ajutorul lui, să analizeze procesul ascultării faţă de o autoritate. Participanţii erau puşi să testeze memoria unui bărbat şi, dacă primeau răspunsuri greşite, să-i aplice şocuri electrice din ce în ce mai puternice. Încurajaţi de cercetători, deci de autoritate, cei mai mulţi dintre subiecţi se transformau în torţionari ad-hoc şi nu se opreau nici măcar cînd auzeau strigătele de durere şi implorările din partea celui electrocutat într-o cameră vecină (strigătele erau înregistrate pe bandă, e adevărat, dar ei nu ştiau asta).

Cei care au făcut documentarul Jocul morţii au adus experimentul lui Stanley Milgram pe platourile TV din zilele noastre, autoritatea fiind de data aceasta televiziunea însăşi. Principiul era acelaşi: totul era prezentat ca un concurs TV, cu moderatoare şi public, iar concurenţilor li se cerea să pună întrebări şi, în cazul unor răspunsuri greşite, să acţioneze nişte manete care-l electrocutau pe un alt concurent, aflat într-o încăpere separată. Tensiunea electrică aplicată începea cu 40 V şi ajungea, în peste 20 de trepte, la 460 V. Desigur, nu era electrocutat nimeni, dar concurenţii şi publicul nu ştiau asta. Cu toţii auzeau, de la un anumit moment, strigătele de durere sau rugăminţile celui torturat. La ezitările concurenţilor, moderatoarea le spunea „Nu vă lăsaţi impresionat! Continuaţi!“, iar ei continuau să pună întrebările şi să acţioneze manetele care aplicau şocuri electrice din ce în ce mai puternice. Au existat, e adevărat, şi participanţi care au refuzat să continue, cînd au realizat că provoacă durere, dar au fost puţini – doar 20%. Restul de 80% a mers pînă la capăt, adică pînă la şocurile electrice cu tensiuni de peste 400 V. În cadrul experimentului lui Stanley Milgram, doar 62% merseseră pînă la capăt, ceea ce dovedeşte că televiziunea are o putere şi mai mare de persuasiune.

Indivizii supuşi acestui experiment erau oameni obişnuiţi, din diferite medii, şi se vedea că nu se simt confortabil să facă ce erau îndemnaţi. Cu toate acestea, se supuneau. Supunerea lor era cu atît mai surprinzătoare cu cît, spre deosebire de alte sisteme de autoritate sau chiar autoritare, de data aceasta nu era vorba de vreo ameninţare cu represiunea şi nici măcar de existenţa vreunei ierarhii la care să fie supuşi indivizii respectivi. Erau nişte oameni liberi şi totuşi acţionau împotriva propriilor norme morale.

„Acest rezultat, de 80%, reflectă puterea la care a ajuns televiziunea – ceea ce este înfricoşător.“ – spunea în documentar Jean-Leon Beauvois, profesorul de psihologie socială care a coordonat echipa de cercetători ce s-a aflat în spatele experimentului. Tot el observa că există, în zilele noastre, „o masă de indivizi televizualizaţi, care au fost formaţi de aceleaşi cunoştinţe, de aceleaşi reclame, de aceleaşi seriale, de aceleaşi jocuri, de aceleaşi talk-show-uri“. Această masă poate fi manevrată ca un singur individ. „Ceea ce explică nivelul de supunere al participantului este respectul faţă de o autoritate în care are încredere, dar care a decis să abuzeze de puterea sa.“ – ne spunea vocea din off a documentarului.

N-ar mai fi de adăugat nici un comentariu, simpla prezentare a acestui film ţine loc de orice concluzie. Televiziunile abuzează de extraordinara lor putere, iar noi, telespectatorii, nu sîntem decît nişte cobai care reacţionează previzibil la experimentele lor.