Ţîri fripţi
„Bună ziua. Cum merge pescuitul?“ „Nu trage deloc.“ „Pescuiţi de multă vreme?“ „De vreo două ore. Am înconjurat deja o jumătate de lac, mai mult ca să mă aflu în treabă. Dacă există bibani mari în acest lac, nu eu sînt acela care o va dovedi.“ A ricanat. „Dar, desigur, există bibani! E, de altfel, un lac faimos pentru bibani şi pentru o grămadă de alţi peşti…“ „Bănuiesc că nu daţi la biban.“ „Nu cu undiţa asta. Încerc doar să prind ţîri. (A arătat cu degetul, peste umăr, spre o grămăjoară de lemne de foc.)
Am tigaia, am uleiul, am făină, să dau peştele prin ea, lemnele sînt pregătite, mai trebuie doar să le aprind. Nu lipseşte decît peştele. Vedeţi dumneavoastră, eu prefer peştele fript peştelui mare. Mă tem că nu sînt un pescar sportiv. Îmi place să-i prind, dar mă gîndesc în primul rînd la gustul pe care o să-l aibă peştii după ce-i frig în tigaia mea. Celor ca mine li se spune «pescari de subzistenţă», iar pescarii sportivi pronunţă termenul cu oarecare dispreţ. Nu încerc să prind mai mulţi peşti decît pot mînca. Tot ce ucid merge direct în tigaia de aramă. Altfel, n-ar avea rost să ucid.“
Scena pescărească, în care crima se consumă încă legitim, pentru hrană, în tigaie, e din Sometimes They Bite (1985), romanul poliţist al lui Lawrence Block.
Spălaţi 800 gr de ţîri şi uscaţi-i pe un şervet. Daţi peştii prin făină, puneţi-i apoi într-un ciur şi scuturaţi-i de făina în exces. Încingeţi bine un litru de untdelemn şi prăjiţi ţîrii pînă se rumenesc. Puneţi-i la scurs pe hîrtie absorbantă, daţi-i cu sare şi piper şi mîncaţi-i cu lămîie şi cu cîteva fire de pătrunjel, prăjite crocant în restul de ulei fierbinte.
