Supravieţuirea într-o lume post-adevăr
În pofida minciunilor pe care le colportează politicienii, faptele rămîn în continuare importante și a le înțelege corect e esențial pentru a supraviețui. Știu asta, fiindcă observ în mod regulat consecințele letale ale înțelegerii eronate a faptelor.
Sînt un ecologist behaviorist și studiez modul în care animalele percep și gestionează riscul de a fi atacate de prădători. Dar, mai mult decît să studiez prădători spectaculoși – cu colți ascuțiți, cu modul lor de a se furișa și cu abilitățile impresionante de a se năpusti asupra victimei –, mă concentrez asupra hranei pe care aceștia o aleg.
Unele specii de canguri pitici se folosesc de fapte în mod greșit. Aceste „gustări“ patrupede ignoră mult prea des informația pe care o au la dispoziție – precum foșnetul din tufăriș sau mirosul carnivorelor din apropiere – și plătesc această ignoranță cu vîrf și îndesat, fiind sfîșiate de gheare și zdrobite de fălci puternice.
Cercetarea mea a arătat însă că multe prăzi potențiale – marmote, păsări, șopîrle, pești și chiar nevertebrate sesile marine – pot estima mai bine riscurile. În 1979, ecologiștii Richard Dawkins și John Krebs au propus „principiul viață –hrană“, care susține că prăzile care riscă mai mult decît prădătorii sînt supraviețuitori mai talentați. Riscul de a fi mîncat – și de a fi astfel eliminat din bazinul genetic – constituie un stimul puternic pentru îmbunătățirea performanțelor. Pentru prădător, singura consecință a unei greșeli este că rămîne înfometat pînă la următoarea masă.
Putem observa principiul viață – hrană „la lucru“ pretutindeni. Atunci cînd un cîine aleargă pe mal sau de-a lungul unei bălți, păsările limicole sau rațele se adună laolaltă, deoarece înțeleg că împreună sînt în siguranță. Oamenii fac același lucru. Sîntem mai temători atunci cînd facem surfing de unii singuri, întrucît știm că, în cazul extrem de improbabil în care un rechin decide să se hrănească cu fibră de sticlă și neopren, șansele noastre de supraviețuire cresc atunci cînd rechinul are de ales între mai multe ținte.
Asemenea animalelor, pentru a lua decizii corecte, oamenii au nevoie de informații corecte și de încredere. Odată, cînd studiam marmotele din lanțul muntos Karakorum, între China și Pakistan, lipsa de informații aproape că m-a ucis. O aversă apocaliptică, urmată de alunecări de teren, a tăiat toate căile de acces către zona pe care o cercetam, lăsîndu-mă dezorientat, în imposibilitatea de a părăsi locul. Pe măsură ce condițiile se înrăutățeau, șansele de a elabora o strategie de evacuare scădeau. Dat fiind că mă luptam cu febra tifoidă și că aveam o grămadă de echipament de laborator cu mine, nu am avut, pur și simplu, energia să străbat kilometri întregi prin noroaie și stîncărie prăbușită. Abia după cîteva zile, cînd amenințarea a trecut și am reușit să părăsesc zona, am realizat cît de nefolositoare era, de fapt, informația disponibilă despre drumuri și căi alternative de evacuare pe care o aveam.
Chiar dacă orice om de știință care se respectă trebuie să pună totul sub semnul întrebării și să fie critic față de cunoștințele deja acceptate, este totuși posibil să faci predicții, să gîndești experimente, să colectezi date și, după analizarea lor, să tragi concluzii care confirmă sau infirmă predicția inițială. Noi învățăm – iar știința progresează – confruntînd în permanență ipotezele cu informații faptice noi. În felul acesta, ne verificăm și șlefuim propriile idei pînă ce ajungem la o concluzie care nu poate fi respinsă cu ușurință. Numim asta „adevărul nostru revelat“. Dar adevărul științific revelat face întotdeauna obiectul unor noi analize, cercetări și interpretări. El e considerat întotdeauna provizoriu – adică obiect al unei viitoare infirmări – fără să devină o dogmă pe deplin acceptată.
Atunci cînd oamenii de știință și publicul larg resping ipoteze bine întemeiate invocînd fapte așa-zis alternative, care se sprijină doar pe afecte și pe convingeri personale (post-adevărul discursului politic ambiguu), ratăm o șansă importantă de a ne consolida capacitatea de analiză. Atunci cînd ne grăbim să respingem articole verificate faptic, din surse de știri reputate, ca fiind „știri false“, înseamnă că nu reușim să aducem dovezi care să susțină concluziile noastre. Iar cînd – în politică și, la fel, în știință – respingem adevărul revelat, sporim probabilitatea unor urmări catastrofale.
Oamenii au supraviețuit datorită faptului că strămoșii lor au interpretat corect faptele, precum păsările limicole care se adună în cîrd atunci cînd percep un pericol. Ar trebui să folosim în toate domeniile vieții un procedeu științific, prin care să ne fondăm deciziile pornind de la observațiile acumulate. Dacă – și cînd – există suficiente dovezi care să sprijine o anumită concluzie, ar trebui să o acceptăm. Analiza autocritică neîncetată este esențială, dar numai atunci cînd survin idei, dovezi și metode experimentale noi.
A imita cangurul pitic, neajutorat în fața prădătorilor, și a ignora pur și simplu foșnetul din tufăriș nu va ajuta omenirea să supraviețuiască. E, mai degrabă, o rețetă sigură pentru extincție.
Daniel T. Blumstein este profesor la Departametul UCLA de Ecologie și Biologie Evoluționară și la Institutul UCLA pentru Mediu și Sustenabilitate. Cea mai recentă carte a sa, editată împreună cu William E. Cooper Jr., este Escaping From Predators: An Integrative View of Escape Decisions.
© Project Syndicate, 2017
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEȘU
Foto: wikimedia commons
