Scrisoare către lupii tineri*

Da, recunosc, am fost, şi eu, un abject delator al Securităţii. Apropiaţi-vă, sînt paralizată de frică, ghemuită, uite, nu opun rezistenţă, la ce bun, adulmecaţi-mă în voie şi purtaţi-mă în colţii voştri tineri, albi, frumoşi ca în reclamele la paste de dinţi. Sînt unul dintre milioanele de oameni mărunţi care au traversat, în genunchi, zona deşertificată a istoriei scrise sub comunism. La un moment dat, nu am mai ales, obosită şi speriată. Am căzut. Atunci şi acum. Veniţi, dragii mei, neprihăniţii mei, aveţi încă un autodenunţ, chiar dacă sub perdeaua anonimatului. Aţi cîştigat, deşi sînt o pradă insignifiantă, nearondată atunci sau acum vreunui partid, cîştigîndu-mi, şi azi, pîinea într-o şcoală cu WC-ul în curte. Flashback 1: 1984, august tîrziu, mă întorc de la mare: convocare la Securitate. Tremur toată, dau gata mai bine de două pachete de Carpaţi în două zile. La sediu: anticameră două ore, priviri speriate cînd eliberează, în sfîrşit, podeaua. Încăpere semiobscură, ambient minimalist, auster: călimară pe masă, dosar - ghicesc iute - subţire (respir uşurată!). Ofiţer suspect de amabil, conversaţie călduţă, cum a fost la mare, nu pricep, vom ajunge la C., prietena mea nemţoaică, nu, ajungem la mama, bătrînă şi singură, nu-i aşa, părinţii divorţaţi, compasiune în ochii individului, unde bate, sistemele de alarmă declanşate, îmi vîjîie capul, îmi bate inima-clopot, cine m-a turnat, îmi vizionez, ca înaintea morţii, rola scurtă a vieţii; cade şi PROPUNEREA: rămîn acasă, lucrez pentru ei, am datele, studentă bună, apel la imaginea mamei... Refuz, caut cuvinte, multe cuvinte, căptuşesc anevoie refuzul, simt că îmi place meseria, stagiul departe de casă ca o frumoasă provocare, mergem iar la mare, ne întoarcem la mama, invoc emblematica figură a dascălului lui Goga. Rezist. Flashback 2: 1982, anul doi de facultate, mi se deschide uşa unui cabinet necunoscut, doi lectori de la catedra noastră îmi propun în virtutea notelor (scandalos!) de mari etc. etc., să intru în partid. Refuz cam tăios, se închide uşa, mă alarmez, consternare în ochii tovarăşei, reformulez salvator: nu sînt pregătită pentru o asemenea onoare. Tremur toată, dar sînt fericită. Am învins, în ziua aceea, sistemul. Da, înfometaţii mei, Robespierrenii mei, purtaţi-mă în piaţa publică, aţintiţi-vă degetele nestricate de tastatura keyboard-ului, rozalii, pufoase, agitaţi-le mînios deasupra mea, bestia, relicva puturoasă a unui trecut sulfuros. Ridicaţi piatra... Flashback 3: stagiu în Oaş: 3 ani, 13 gazde, lampă cu petrol, petrol la schimb de ouă, ouă de acasă, "acasă" la 250 km, curent electric de la 22 la 24, copii şi păduchi, cu copiii la cules de porumb, sfeclă, struguri, ierni năprasnice, lupi în buza satului, cîini umflaţi hiperbolic de groaza din tine, mioriţa pe cont propriu, răsturnată, fără glorie, jugulară tăiată într-un conflict pasional consumat la doi paşi de tine, în plină zi, bătături eroice lăsate de coada toporului, zeflemea, Carpaţi de Timişoara, de Tîrgu-Jiu, de Iaşi, cu ghije, cărţi în colet, coletul cu pachetul de unt. Circular cameră: oliţă-borcan, pămînt pe jos, sus, în colţuri, gros, mucegai, pat forţat în mijlocul camerei, tifon în geam, sobă de tablă, argintie, valiză roşie sub pat, sac de dormit şi cărţi răsucite în pat. Citesc contoare violate şi înţepenite, cu cîinii asmuţiţi pe mine, scriu cu dreapta, cu stînga, cu stiloul, cu pixul, cu creionul chimic - scriu lucrări de alfabetizare, nu-mi trebuie hîrtia ceea, domnucă, îmi răspunde cîte-o femeie cu capul înfipt în ugerul vacii, strig catalogul în faţa a 5-6 copii şi privesc, neputincioasă, Ilenele şi Măriucile de nici 15 ani, trecînd peste drum cu cozile strînse sub baticul de femeie măritată. Iarna lui ’87, memorabilă: dimineţi la rînd mă trezesc scîncind, împunsă de frig, culeg chiciură de pe bretonul casant scăpat din căciula groasă de lînă, mă arunc în orez, cartofi, conserve, Vegeta, conserve, orez, cartofi, nechezol, tutun, diaree, dismenoree... Da, am fost un ordinar turnător pus în slujba Securităţii. Indignaţi-vă, urlaţi-vă consternarea, forjaţi diatribe, călcaţi-mă sub şenilele verbelor. Flashback 4: demisie, dau cătunul pe alt sat, 90 km de casă, navetă zilnică trei luni - gară: 3,45 - şcoală: 8,30 şi retur: 20,30 - acasă; mi-aduc aminte să mănînc, castraveţi muraţi, pîine, multă pîine, orez, unghii roase pînă dă sîngele, pieliţe roase, înghiţite şi ele. Am îndoieli. Rezist. Poate că îmi place ce fac. Da, îmi place ce fac, copiilor le place ce fac. Pe cîntar: 45 kg. Mama, între două tăceri, mai şi fumez, unde o să ajung, întreabă stinsă. Da, am fost o nenorocită de informatoare a Securităţii, am o notă informativă, una singură, adevărat, ce mai contează, cu privire la un străin, am semnat pactul cu diavolul, mi-am vîndut sufletul, nu mai am dreptul să intru într-o epocă reformată, curată. A voastră. Nu voi beneficia de recurs. Nu merit. Guraaaaaa! Şi, mai apuc să spun, repede - destuuuuuul!!, îmi strigaţi - că aştept, răbdătoare, lumea în care valorile vor fi redefinit şi reinstaurat firescul. N-am avut Tescani-ul lui Pleşu sau arestul la domiciliu al lui Dinescu cu ofiţeri ale căror feţe se resorbeau, prin repetiţie, în tapiseria rutinei, măruntă, egală, pentru că, nu-i aşa, apropierea, chiar şi în atare circumstanţe, contactul vizual zilnic cu cel de peste drum, din poartă, construiau, toate, o familiaritate stranie, în care urmărit şi urmăritor îşi simţeau şi acceptau, reciproc, tot mai mult, rolurile, omenescul... Flashback 5: concurs, post în turism, colegi care mă suspectează, normal, îi suspectez, aşa e jocul, joc?, de unde am apărut, ce pile am, ne adulmecăm... Doi tineri ofiţeri bravi de la Securitate mă privesc lung, sînt tînără, nu arăt rău, necăsătorită, îmi fac avansuri, grosolan, refuz categoric, pe Ş. la 5.30 dimineaţa, ivit intempestiv într-un colţ al recepţiei, îi amintesc de proaspăta-i nevastă; va mai veni, latră. Celălalt, M., mai agresiv, e perplex, nu mai am unde să merg, invoc învăţămîntul, rîde lat, mă va găsi şi-n gură de şarpe; povestesc acasă, mama care tace, Doamne în ce am intrat, ce să fac, fumez mult. Semnez, chioară de oboseală, după tură, ANGAJAMENTUL. Capul mi-e gol, cei doi, alţii, se vor cordiali, invocă siguranţa naţională, spioni, traficanţi de droguri, mi-e totuna, mai încolo aflu din mine că sînt revoltată. Prea tîrziu, nu am prieteni, nu mai ştiu. Şeful de recepţie doreşte să mă liniştească, îmi simte tulburarea, toţi colegii mei semnaseră, nu se putea altfel, îmi vorbeşte şi aproape că reuşeşte să-mi zîmbească, sînt intrigată, el, un taciturn, cînd nu, un cinic... De ce ai făcut-o?, mă somaţi. Pentru că ratez momentul eroic - despre care inspirat scrie R.J. - în care "conştiinţa este obligată să opteze fie pentru o necondiţionată afirmare de sine, ce o trimite direct în intimitatea veşniciei, fie pentru o negare de sine pe care o percepe ca pe o laşitate - uşor de justificat, mai apoi, prin contingenţe conjuncturale - ce apare ca o adevărată moarte a spiritului". Aleg prost, infernala maşinărie a fricii lucrează fără cusur, îi aud huruitul asurzitor ce se substituie, treptat, pulsaţiilor inimii, îmi mişcă mîinile şi picioarele moi, de marionetă; ratez clipa de glorie a cărei ardere superbă, scurtă, îşi conţine, în măsură egală, cenuşa: urma să fiu dată afară, mă îngheaţă frazele colonelului care, prin pauze şi omisiuni calculate, îmi zugrăveşte tabloul sumbru al consecinţelor pe care le poate avea neangajarea mea în slujba idealurilor patriei, drumul spre catedră îmi este anulat de M., individul nu oboseşte să mi-o repete, nu am puterea de a întrezări alternative... Instinctul de conservare triumfă. Jalnic! - îmi aruncaţi. Ştiu. O lună mai tîrziu: NOTA INFORMATIVĂ dictată şi scrisă la foc automat, un străin, a venit, a plecat, nu-mi aduc aminte ce scriu între verbele astea două; mi-e milă de mine: îmi vine în minte refuzul de a scrie în foaia studenţească pentru că nu voiam să mă încolonez, cuminte, sub stindardul partidului, R.C. - ziarist şi azi - insistase, aveam talent, bla, bla, zîmbesc strîmb acum cînd scriu ce mi se toarnă în urechi, încercînd, vag autoironic, să definesc cărui "stil funcţional" îi aparţine hîrtia pe care o semnez sub un alt nume, care, din fericire, nu se lipeşte de mine. Vin zile negre, şeful mare latră, mă dă afară, de ce nu m-am ridicat în picioare cînd l-am văzut, cine dracu m-a adus acolo; mi-e cu adevărat FRICĂ; o frică de peste tot, turbionară, mă soarbe în ea, mă umple, mă conţine, îmi calcinează oasele. Nu vorbesc cu nimeni, mi-e teamă de colegi, lor le e teamă de mine. Simetria terorii. Aflu de curînd că turismul era în întregime subordonat Ministerului de Interne şi încerc să înţeleg cum de m-au cocoşat: e mai uşor să te opui sistemului din exterior; intrat în el, cum am făcut-o eu, naivă, opoziţia avea consecinţe incalculabil mai mari, iar regulile jocului te constrîngeau nemijlocit. Neangajare versus nesupunere. Aveam, oricum, exerciţiul fricii sub tatăl meu, alcoolic, afemeiat, într-o copilărie ritmată nebuneşte de tahicardii paroxistice. Banal! Nu ne interesează backgroundul dvs., doamnă. Strategii ieftine de persuasiune. Avem dosarul. Şi, spre disperarea voastră, m-am iertat, demult, înţelegîndu-mi condiţia, alterată, de atunci. Vine revoluţia. Plîng spasmodic, eliberator, fug să nu fiu văzută, plîng şi mă plîng. Mi-e bineeeeeeeeee! Îmi înghit cu voluptate lacrimile: le sînt recunoscătoare, îi văd, îi aud, nu mai e drum de întoarcere. Da, voi rămîne prinsă în insectarul istoriei, la dăunători, strivită de dosar, gîndac mare, păros, hidos. Cu lampa asta tare pusă pe faţă, cu pupilele aproape uscate, cu mîna justiţiară înfiptă în păr, ţinîndu-mi, neabătut, capul sus în jetul de lumină care nu mă lasă să vă văd. N-am voie să-mi fie ruşine cu mine, în mine, la mine. Trebuie să fiu dusă în piaţă. Avem noi, românii, o uriaşă nevoie de piaţă, de convocări, de urlet, de exhibare, de claxon, de goarnă, de tobă, de portavoce. Procedaţi rapid, ridicaţi tribunale de război, patul procustian vă e măsură de dreaptă judecată. Nu voi mai intra într-o lume aseptică, în care precizia bisturiului va fi tăiat o mare de oameni în două: cei cu dosar, pe un mal, cei fără dosar, pe altul. Inauguraţi triumfători o nouă eră a maniheismului aplicat, a categoriilor tranşate clar, nu mai are nimeni nevoie de nuanţe, de justificări, de explicaţii; aveţi nevoie de alb şi negru, defilaţi sub culorile noului steag, vă pregătiţi să intraţi în Europa, s-a făcut tîrziu şi nu mai aveţi răbdare. Lingvistic chiar, aţi împărţit stări, oameni, evenimente, totul, în "nasol" şi "mişto". Simplu, lapidar, fără verbozităţi perdante. Trăiască Internetul în serviciul lui Big Brother resuscitat, slujind idealuri nobile de-acum, care ne va găsi pe noi, murdarii, netrebnicii, mici şi mari, chirciţi după perdeaua duşului, sub plapumă, cu pantalonii-n vine, care va ridica lespezile grele ale istoriei noastre intime cu iubiri eşuate, sarcini întrerupte, prieteni dubli, violenţe casnice... Totul la vedere, la dracu cu dreptul de a-ţi aparţine. Nu apăr pe nimeni, avem vini, nu le dau dimensiuni, nu mă pricep, nu vreau, m-am săturat de instanţe morale, de ruguri. Aştept - cu ce drept, nenorocito, îmi ţiuie în urechi - un repertoriu al tuturor fricilor născute şi hrănite de regimul totalitar, un inventar după modelul Parfumului lui Süskind în care rigoarea va fi decelat şi descris, infinitezimal, zeci de nuanţe... Ascult concertele de orgă de Bach şi urc să iau Lumină. O altă lumină. Mi-e bine, din nou. Stau adunată, cu mîinile ţinîndu-mi genunchii, îmbrăţişată. Nu sînt singură. De aici nu puteţi să veniţi să mă luaţi. Pe cealaltă am lăsat-o, informă, în piaţa dreptăţii. Voastre. O moluscă (aşa cum, sumar, mă execută profesorul Florin Tudose...) _____________ * Lupii tineri - sintagmă întîlnită în presă şi care îi desemnează pe tinerii politicieni.