Remote în România?

Înainte de toate, subiectul pe care îmi propun să îl dezbat este, în opinia mea, la nivel de science-fiction în România. Ridic de la bun început „scutul“ menționînd că scriu despre asta fără a fi un expert în recrutare sau HR, ca să recunosc de la bun început, față de experții și specialiștii care probabil mă vor apostrofa, că îndrăznesc să vorbesc despre ce văd azi la ei în curte, în raport cu un orizont destul de apropiat ca timp.

Pînă în anul 2020, unul din doi oameni vor munci „remote“. Acestea sînt statisticile în materie în SUA și UK, două dintre țările lumii care formează importante noduri tehnologice în momentul de față. Remote este termenul care definește situația în care un angajat lucrează în afara spațiului de birouri al companiei angajatoare, de cele mai multe ori din propria locuință, prin intermediul laptop-ului, al adresei de e-mail, al telefonului mobil (smartphone) și al instrumentelor tehnologice specifice de management al acestui tip de relație la distanță. Așadar, acesta este viitorul.

Am muncit o lună remote din altă țară pentru compania la care lucram de mai mulți ani, pentru că mi-am anunțat plecarea și am și plecat într-un timp foarte scurt, iar lucrurile trebuiau să fie puse în ordine. Eu și șeful meu direct agreaserăm deja că voi munci remote, dar în companie venise un nou HR manager care, aflînd despre inițiativa mea, a exclamat: „Băi, eu nu cred în munca remote, dar dacă managerul tău e de acord, eu sînt OK“. Cumva, nu am putut să uit părerea lui despre munca remote, ceva nu mi-a plăcut, dar dacă m-ai fi întrebat în acel moment ce anume, n-aș fi putut să spun: poate că, deși nu cerusem părerea noului HR manager, am primit-o, poate că după mulți ani de muncă într-o organizație, cel puțin încredere aș fi sperat că am reușit să cultiv în relația cu angajatorul meu, sau poate că omul era prea nou în companie și parcă nu se cuvenea să-și manifeste judecățile-n public înainte de „a prinde coajă-n locul ăla“, așa cum spunea un șef de-al meu în vîrstă, pe cînd eu eram un proaspăt aspirant la lumea corporate. Nu astea m-au deranjat, dar am să revin asupra acestui aspect.

IT-iștii sînt, la nivel mondial, primii pe lista oamenilor care muncesc remote. Ca în toată lumea, și în România se caută (la greu, cum se zice) IT-iști. Am plecat o perioadă într-o țară din Vest, unde soția mea primise un job în IT. Hotărîm, din anume motive, să ne întoarcem în România amîndoi. Irlanda se confruntă, în piața muncii din domeniul IT, cu aceeași problemă cu care se confruntă și România, dar la o scară mult mai mică: este greu să găsești IT-ști buni, iar ăia pe care îi găsești nu prea vor să muncească full-time într-un birou, pe un salariu super-fix, într-o companie unde sînt șefi, proceduri, ședințe, termene și proiecte limitate la obiectul de activitate al acelei companii. Informîndu-i că dorește să se întoarcă în țară, iar motivele întoarcerii nu aveau legătură cu locul de muncă, compania irlandeză i-a propus să muncească pentru ei remote din România. Era prima dată cînd soția primea o astfel de ofertă și, la fel, era prima dată în istoria acelei companii cînd unui om i se propunea să muncească din altă țară. Evident, au fost reticențe de ambele părți cu privire la acces și legătura tehnologică, dar nu s-a pus problema lipsei de încredere. Compania a trimis în România echipamentele tehnologice necesare, iar treaba merge bine și acum.

Spuneam că, în România, firmele au probleme în a găsi IT-iști pe care să îi recruteze și nu aș vrea să trec peste subiect înainte de a-mi exprima un punct de vedere. Încercăm să recrutăm oameni care există în momentul de față în piața muncii din România, în condițiile în care avem salarii competitive cu alte țări (e vorba numai despre domeniul IT!), dar nu avem pachete salariale, adică facilități, beneficii, cu care să convingem și să atragem, iar pe fondul neajunsurilor generale ale țării, oameni competenți pleacă sau au plecat deja. Poate că este cazul să recrutăm din afara țării. Dacă nu ai forță de muncă la tine-n țară, îți aduci. Ei ne iau oamenii, cum facem să-i luăm pe-ai lor? Cam asta e regula aplicată în Irlanda și în alte țări care au crescut rapid din punct de vedere economic: au adus forță de muncă competentă oferind pachete salariale motivante și, în primul rînd, încredere. Am mai zis-o, sînt aproximativ 45.000 de români care au emigrat numai în Irlanda, iar o parte importantă din aceștia lucrează în domeniul IT. Parcă aud replica: „N-avem noi cultură pentru așa ceva!“ Păi, nu avem, pentru că asta înseamnă să creezi pachete salariale motivante (nu numai Bookster, fructe și lapte proaspăt), să oferi pachete de relocare, să fii dornic să ajuți omul ăla să învețe regulile cetății, să îi faci ceea ce se numește a proper induction în noua lui viață, iar acest efort este susținut inclusiv de către instituțiile statului. Adică să oferi în țară o parte importantă din ceea ce i-a motivat pe cei mai mulți dintre români să plece. Așa este, nu avem cultură pentru așa ceva. Nu deocamdată!

Urmează o altă consecință directă a recrutării de personal din străinătate, respectiv ciocnirea mai multor culturi, a culturii noastre cu a celor pe care-i putem aduce în țară, în condițiile în care cei mai mulți dintre românii pe care-i cunosc sînt foarte conservatori din punct de vedere teritorial și naționaliști pe dinăuntru, în ciuda atitudinii de repulsie generală și experiențial nefondată, afișată la modul declarativ împotriva României. Ce vreau să spun cu asta este că anticipez problemele de ordin sociologic care pot să apară în urma unui astfel de demers, fără a avea pretenția de a înțelege complexitatea acestor probleme, dar „pun pe masă“ subiectul, cel puțin pentru a oferi o perspectivă.

Realitatea se schimbă. Planeta devine din ce în ce mai tehnologizată, iar asta e clar pentru toată lumea. Totul trebuie să se schimbe funcție de noile realități tehnologice, iar România, care oricum este situată, geografic vorbind, într-o parte de lume spre care prea puțini se uită, nu poate să rămînă încorsetată în prejudecăți și mentalități din vremuri istorice. Nu am încredere, în sensul exprimat de respectivul HR manager, înseamnă – per a contrario – am încredere în ceea ce pot verifica, controla, urmări. Asta înseamnă că spațiul de birou este locul în care muncești (trăiești, practic, o anume perioadă) în aceste limite de control, verificare și urmărire, fiind imposibilă manifestarea acestor valori (subconștient) instituționale muncind remote, pe patul tău și pe muzica ta. Lăsînd gluma la o parte, închei prin a spune că, în conformitate cu statisticile menționate la începutul acestui articol, vrem, nu vrem – ca multe altele în acești (aproape) 28 de ani revoluționari – va trebui să începem să învățăm cu forța și lecția încrederii…