Răspuns domnului Radu Cosaşu

Am citit cu spăşită uimire perdaful "Diabolizarea lui Sebastian", pe care, cu incontestabilă competenţă şi impecabilă logică, mi l-a tras domnul Radu Cosaşu în două numere din Dilema veche (nr. 218-219). E un pamfleţel simţit şi plin de ofuri, care merge drept la ţintă, străbătînd rapid şi fără probleme, ca trenul pe şine, peisajul denivelat al probelor concrete pe care le-am adus eu în fragmentul de studiu publicat în România literară. La un studiu ştiinţific, bazat pe probe precise - dar pe care dl R.C. îl socoteşte eseu, şi încă unul "pe un ton hotărît demascator" - dl R.C. opune, demn, un pamfleţel incoerent şi fără nici o probă, care se află 99% în ignoratio elenchi (sau, pe româneşte, în afară de chestiune). Elanul dlui R.C. se nutreşte din indignare şi, în absenţa totală a contraargumentelor, se afirmă prin atacul la persoană şi prin numeroasele procese de rea-credinţă pe care mi le face. La acestea din urmă, n-are nici un rost să răspund, că tot n-o să mă creadă. Dar. Dar, fapt remarcabil, pamfleţelul dlui R.C. se află, în proporţie de 1%, la obiect. Iar despre asta merită să vorbesc. Şi anume, dl R.C. recunoaşte că domnia sa a ştiut de multă vreme despre trecutul de extremist de dreapta al lui Mihail Sebastian: "Ştiam de mult - fără să am acces la documente - că Ťnu-i deloc în ordine cu Sebastian»; antifascişti mai bătrîni decît mine, bine blocaţi în stalinism, îmi spuseseră cu dispreţul cuvenit că ŤHechter al tău a fost năist în toată puterea Cuvîntului»". Deci, dl R.C. a ştiut. Şi, fireşte, nu s-a dus la "documente", să afle concret despre ce anume este vorba. A preferat să creadă că "documentele" îi sînt inaccesibile. Bineînţeles, colecţia Cuvîntului îi stătea la dispoziţie şi înainte de 1990, şi după. Dar a ales să ştie numai în mod vag, ca să poată să tacă în mod profund. Sau, mai mult, ca să poată "ficţiona" o întîlnire, la Capşa, între un Eliade vinovat şi un Sebastian curat ca lacrima, care tac împreună. Iar acum e supărat foc pe mine că, după ce am aflat şi eu (eu, una, neavînd picior de "stalinist" în preajmă, am aflat citind Cuvîntul), nu am tăcut ca el. Pentru tăcere, dl R.C. are un argument imbatabil: cînd a scris ce a scris, Sebastian era "abia ieşit din adolescenţă". Cu asta, dl R.C. mi-a astupat gura: într-adevăr, în toamna anului 1933, cînd se afla în culmea avîntului său revoluţionar de dreapta, Sebastian avea numai 26 de ani. Iar eu, în graba mea de a-mi ului cititorii cu "un adevăr... de Ťultimă oră»", şi orbită cum eram de senectutea coaptă a colegilor de generaţie ai lui Sebastian - Cioran o fi fost la vîrsta a treia în 1936, cînd şi-a publicat Schimbarea la faţă a României, căci avea 25 de ani şi 8 luni - nu am ţinut cont că avem de-a face cu un ins "abia ieşit din adolescenţă". Aşa că fac mea culpa şi îmi fixez bine în minte că, în vreme ce huliganii Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Noica, Pandrea, Acterienii şi ceilalţi au fost nişte moşnegi cu bărbi colilii, în generaţia ’27 a existat, ca unică excepţie, un "abia ieşit din adolescenţă" - Sebastian, fireşte. Şi, ruşinată foarte că nu am văzut asta singură, mai că-mi vine să făgăduiesc că nu o să mă mai ocup de el - decît din punctul de vedere pe care, prevăzător şi generos, mi-l indică dl R.C. însuşi. Şi anume, dl R.C. îmi sugerează o temă mai demnă de cercetare: să studiez "articolele culturale" ale Sebastianului-abia-ieşit-din-adolescenţă... Ar fi, recunosc, un cîştig pentru toată lumea, deoarece "articolele culturale" ale lui Sebastian, gata adunate şi rumegate în diverse antologii, toate ad usum Delphini, sînt uşor accesibile (inclusiv pentru dl. R.C., care nu merge la bibliotecă, dar care ştie totul: din antologii; iar cînd nu ştie, ghiceşte, aşa cum mi-a ghicit mie în bobi ce-am scris în partea încă nepublicată a studiului meu). Or, dacă aş citi şi eu, ca dl R. C., numai antologii cu "articolele culturale", aş fi pe veci ferită de ispita de a mai scotoci în colecţia rău-mirositoare a Cuvîntului... de unde nu se ştie ce dovezi împeliţate o să mai culeg... Dar, înainte de a face un asemenea sacrificiu intelectual, mă întreb cu îngrijorare: cum să îi facem să tacă pe jurnaliştii din presa evreiască a anilor 1934-1935, care au scris despre "abia ieşitul din adolescenţă" lucruri mult mai date dracului decît o să pot eu - cu lipsa mea de "humor", pe care bine face dl. R.C. că mi-o taxează ad personam - să scriu vreodată... Şi, mai ales, oare cum să facem să se volatilizeze textele năiste şi ultranăiste ale lui Sebastian însuşi din paginile Cuvîntului... Cum să facem, îl întreb sfios pe dl R. C., ca din stilul şi din bagajul de idei ale lui Sebastian să dispară gheara inconfundabilă a "diavolului" - adică a lui Nae Ionescu... Am scris numele Necuratului, şi trebuie cu grăbire să mă lepăd de el: vai mie, nu eu, ci Sebastian însuşi l-a numit pe Nae Ionescu "diavolul". El şi alţi "postdataţi" din epoca interbelică, pe care dl R.C. îi ştie, cu siguranţă, pe dinafară. Aşa că "diabolizarea lui Sebastian", pe care dl R.C. mi-o pune graţios în spinare, e un lucru ceva mai gingaş... Dl R.C. crede că "diabolizarea" este "marcă înregistrată a facilităţii cu care intelighenţia română melodramatizează orice fenomen". Din păcate însă, nici eu, nici "facila intelighenţie română" nu deţinem patentul "diabolizării" extremei drepte, fie aceasta românească sau europeană. "Marca" este ea "înregistrată", cum observă acut dl R.C., dar "facilii" Thomas Mann, Klaus Mann sau Norman Mailer ne-au făcut figura şi au patentat-o, mai de multişor sau mai de curînd, în altă parte: în Doctor Faustus, în Mefisto, în Castelul din pădure... În ceea ce mă priveşte, transportată de elanul dlui R.C., recunosc cuminte că sînt (aproape) gata să renunţ la a-l mai "diaboliza" pe "abia ieşitul din adolescenţă". Mai mult, deoarece studiul meu îl face pe dl R.C. să se plîngă că i-aş ştirbi lui Sebastian calitatea de "înger", i-o restitui pe loc: în faţa înaltului şi cinstitului scaun de judecată al dlui R.C. (care a ştiut totul, dar ori a tăcut, ori a "ficţionat" pe măsură), declar, de bunăvoie şi nesilită de nimeni, că sînt gata să mă iau de mînă cu I. Ludo, ca să îl recunoaştem pe Mihail Sebastian, la unison, drept "arhanghelul Mihail circumcisul, angelul păzitor al demnităţii patronului" său. Cluj-Napoca, 1 mai 2008 Răspuns la răspuns Ca autor al unui "pamfleţel simţit şi plin de ofuri", dar şi de "o incontestabilă competenţă şi impecabilă logică" (arta ironiei nu constituie deocamdată punctul forte în scrisul doamnei Marta Petreu), aş fi foarte mulţumit dacă şi acel 1% din argumentarea mea i-ar ajuta să-şi desăvîrşească studiul, în sensul firesc al îmbunătăţirii lui. Radu COSAŞU