Pierde creștinismul în fața islamului?
Populiștilor din Europa și din America de Nord le place să spună că, în lumea modernă, creștinismul bate în retragere, în fața unui islam insurgent și tot mai consolidat. Chiar și unii observatori care nu împărtășesc ideea „ciocnirii civilizațiilor“ consideră adesea că religia creștină e în declin.
La scară mondială, faptele par să susțină acest punct de vedere – într-o primă instanță. Potrivit unui recensămînt efectuat de World Religion Database – un vast proiect comparativ cu sediul la Universitatea din Boston –, segmentul de populație mahomedan din întreaga lume a crescut, între 1950 și 2015, de la 13,6% la 24%. În aceeași perioadă, populația creștină a scăzut de la 35% la 33%.
Dar aici nu avem de-a face cu o situație simplă și clară. Privite la nivel regional, aceleași tendințe arată cu totul diferit. Creștinismul a crescut lent după 1950, deoarece, la acea vreme, populațiile creștine se concentrau în două tipuri de regiuni: acelea care erau dens populate, dar aveau o creștere lentă, precum Europa, și acelea care înregistrau o creștere rapidă, dar erau restrînse teritorial, cum ar fi Africa subsahariană. Islamul a crescut rapid după 1950, deoarece era concentrat în regiuni intens populate, sortite să crească rapid în următorii 65 de ani, cu precădere în Asia (contrar stereotipului larg răspîndit, aproximativ 80% din mahomedani nu sînt arabi). În 1950, creștinii reprezentau mai puțin de 3% din populația Asiei. Și, chiar dacă acest procent a crescut, pînă în 2015, la 9%, foarte mulți bebeluși născuți în perioada 1950-2015 nu au mai devenit creștini.
Populația lumii scade în ritm accelerat. Iar una dintre puținele „legi de fier“ care guvernează societatea umană spune că atunci cînd femeile beneficiază de educație și de libertatea de a cîștiga bani prin muncă, ele vor prefera să aibă mai puțini copii, indiferent de ce propovăduiesc episcopii și imamii. În Iranul majoritar mahomedan, fertilitatea a scăzut la fel de vertiginos, între anii 1980 și 1990, ca în China comunistă, cu un deceniu înainte, în timpul „politicii unui singur copil“. În secolul XXI, rolul politicii demografice în profilarea creșterii relative a religiilor lumii va scădea considerabil.
Un mod de a înțelege importanța de pînă acum a demografiei este să calculăm la ce procentaje ar fi ajuns, în 2015, creștinismul și mahomedanismul, raportat la populația lumii, dacă numărul adepților fiecărei religii ar fi crescut, din 1950, direct proporțional cu rata de creștere a populației țării lor. Musulmanii ar fi avut 20,2%, astfel că procentajul actual de 24% e cu mult mai mare decît estimarea. Creștinii însă ar fi reprezentat doar 27,7% din totalul populației, astfel încît procentajul actual de 33% e, de asemenea, cu mult peste estimări.
Ca să înțelegem ce s-a petrecut, vom lua ca exemplu Africa. În 1950, mahomedanii reprezentau 36% din populația Africii, procent care a crescut, pînă în 2015, la 41,8%. Creștinii reprezentau doar 21% din populație în 1950, dar au ajuns, în 2015, la un uimitor 48,5%. Ceea ce reflectă, în mare parte, extinderea masivă a bisericilor evanghelice și penticostale pe întinsul continentului, de la Abidjan pînă în Zanzibar. Dar, dacă procentajele mahomedanismului și ale creștinismului au crescut, cine a scăzut, atunci, în procente?
Răspunsul este: un număr mare de diverse religii, clasificate de World Religion Database ca „etno-religii“. Aceste practici locale și populare cuprind orice, de la vindecare spirituală la rituri de trecere, de la ghicit la leacuri de dragoste, moarte și război. Ele evocă zei ai satului, ai apelor, ai pădurii și ai muntelui. Și, chiar dacă la ele aderau, în 1950, 42,6% din populația Africii, acest procent a scăzut în 2015 la doar 8,6%.
Iar Africa nu e singurul exemplu. Și în Asia, procentajul populației care adera la religii locale și populare a scăzut vertiginos, mai ales în cazul religiilor care aveau încă mulți adepți chinezi, în pofida diverselor eforturi de „centralizare“ – de la Confucius la Mao Zedong. În America Latină, majoritatea etno-religiilor au dispărut în secolul al XIX-lea, la multă vreme după invazia Bisericii Romano-Catolice.
Pe scurt, istoria marilor religii din ultimul secol nu este una a luptei ideologice dintre creștinism și islam, în care islamul cîștigă. E o istorie a unei corporativizări în creștere, în care religiile locale și populare de pretutindeni sînt înlocuite – treptat, dar sigur – de biserici și moschei afiliate unuia dintre cele două brand-uri religioase majore ale lumii. Hinduismul și budismul, celelalte două brand-uri majore, au reacționat mai lent, dar lucrurile încep să se schimbe; tendința de afirmare religioasă în creștere a partidului de guvernămînt indian Bharatiya Janata este doar o anticipare a schimbărilor de anvergură care urmează.
Acest fenomen este echivalentul religios al eliminării, în SUA, a băcăniilor locale de către Wallmart și Target. Indiferent dacă ne place sau nu, această evoluție s a dovedit a fi de nestăvilit.
De-a lungul vremii, religiile au concurat în trei mari feluri: prin război și cucerire, prin rivalitate demografică și prin putere de convingere (pe piața credințelor, am putea spune). Războiul și cucerirea au fost, pînă în secolul al XIX-lea, mijloacele prin excelență ale competiției religioase, iar competiția demografică a fost, fără îndoială, cea mai importantă armă, în marea parte a secolului XX. În ciuda conflictelor din Orientul Mijlociu, războiul și cucerirea au devenit, în ultimele decenii, tot mai puțin importante, ca mijloace ale concurenței religioase. Iar competiția demografică se va diminua, în condițiile în care femeile au tot mai puțini copii.
Indiferent de ce spun populiștii, la scară mondială creștinismul e, fără să fie la ananghie, într-o formă mai bună ca niciodată. Iar, în acest secol, piața este locul în care va avea loc cea mai mare parte a activității religioase. Și, la fel ca în cazul multor altor piețe, pentru cei care știu să le exploateze, economiile de scară asigură profituri vaste. Acesta este motivul pentru care religia corporativă va dăinui și va continua să își consolideze autoritatea.
Paul Seabright este directorul Institutului de Studii Avansate din Toulouse.
© Project Syndicate, 2019
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Foto: wikimedia commons, Mecca
