Pe scurt, despre locuirea în rate
În decursul anului trecut am făcut parte dintr-un proiect de explorare a tipologiilor de locuire în București, care a inclus opt teme de cercetare, printre care și cea de care m-am ocupat – locuirea în rate. Nu l-am ales eu și mi s-a părut, pe moment, un subiect „subțire“ și relativ neinteresant pentru ceea ce se dorea a fi un studiu antropologic-etnografic, cu accent pe poveștile oamenilor și nu pe analize statistice. M-am înșelat, desigur, dar gîndul acesta pare să nu fi fost doar al meu, avînd în vedere primul obstacol întîmpinat în etapa de documentare: lipsa abordărilor sociologice, antropologice sau etnografice ale acestei tematici în spaţiul cercetării româneşti. Chiar și trecînd granițele academice autohtone către zone unde există o istorie îndelungată de cercetare etnografică în domeniul locuirii și în studiul locuinței, „etnografiile creditului imobiliar“ nu sînt foarte numeroase și vizează, cel mai adesea, impactul executărilor ipotecare și practicile discriminatorii (asociate rasei/etniei, venitului, statutului de imigrant, vîrstei) în ceea ce privește accesul la împrumuturi. Deși un accent pe „dramele creditării“ ar fi suscitat poate mai mult interes, am simțit nevoia de explorare a subiectului pornind de la cel mai elementar nivel – procesul dobîndirii unei locuințe prin credit și experiențele generate, fără a orienta discursul către zona „socială“. Astfel, am aflat poveștile și gîndurile viitorilor, actualilor sau foștilor îndatorați despre însemnătatea deținerii unei locuinţe, care sînt raţiunile, motivaţiile și comportamentele implicate în procesul de cumpărare a locuinţei şi în accesarea unei scheme de creditare și strategiile de confruntare a riscurilor şi insecurităţii asociate creditului imobiliar.
Am pornit de la o întrebare simplă – ce îi determină pe unii dintre noi să își asume responsabilitatea unor împrumuturi de zeci de mii de euro, pe perioade de zeci de ani? Sigur, nevoia de locuință este elementară și creditul imobiliar este unul dintre răspunsurile la problema locativă actuală, pentru cei care nu își permit o achiziție cu banii jos. Avînd însă la dispoziție alternativa chiriei, mult mai puțin constrîngătoare, de ce să alegi totuși creditul? La mijloc nu este deci vorba de asigurarea unui acoperiș deasupra capului, ci despre un anumit raport de proprietate. De ce este atît de importantă pentru români însușirea proprietății asupra locuinței? Răspunsuri unilaterale sau fără echivoc nu am găsit. Și eu stau cu chirie, în condiții avantajoase, dar mi-aș dori „casa mea“. Motivele sînt aceleași pe care le‑am întîlnit în discuțiile purtate și ele par să traseze funcțiile proprietății asupra locuinței – de a asigura securitatea locativă, controlul asupra spațiului de locuit și investiția banilor. Nu atît acoperișul deasupra capului, oricît de solid ar fi, îți dă pe termen lung sentimentul de stabilitate, siguranță și libertatea de a dispune de spațiu, cît drepturile pe care le ai asupra spațiului de rezidență. În țări precum Germania sau Austria, unde legislația protejează chiriașul și încurajează locuirea cu chirie, 47,5%, respectiv 42,8% din populație locuiește astfel. Prin comparație, procentul oficial, dar extrem de subraportat al chiriașilor din România ajunge la 3,9%. Prin urmare, chiar dacă poate „a avea casa ta“ are valoare în sine, ca posibilă reminiscență a sacralizării spațiului de locuit, chiar dacă poate „avem în noi această dorință“, impactul politicilor de locuire este evident, pe parcursul discuțiilor fiind exprimată foarte des nemulțumirea față de statutul de chiriaș, vulnerabil în relația cu proprietarul și cu vecinii de bloc. Această situație se datorează în principal lacunelor din legea închirierii locuinței, care, deși a fost modificată de mai multe ori în decursul anilor, nu a fost adusă niciodată la o formă care să asigure o protecție echitabilă atît chiriașului, cît și proprietarului.
Locuirea cu chirie este folosită, aproape fără excepție, ca termen de comparație în construirea argumentării în favoarea creditului imobiliar de cei care iau această decizie sau se gîndesc la ea. Faptul că achitarea lunară a ratelor se finalizează cu obținerea dreptului deplin de proprietate asupra locuinței este privit drept o investiție, prin comparație cu achitarea chiriei care înseamnă, în cuvintele unuia dintre respondenți, să „plătești în gol“, iar trecerea de la chirie la rate îți dă „mulţumirea că plăteşti la casa ta, nu mai plăteşti pentru casa altuia“.
Cum este însă resimțită etapa propriu‑zisă de îndatorare la bancă? În procesul de creditare, rutele parcurse și schemele de creditare sînt asemănătoare. Standardizarea vine din reglementările instituționale, ale statului și ale băncii. În aceste condiții, de ce unele experiențe sînt mai anevoioase decît altele? Buna desfășurare a întregului demers depinde în mare măsură și deloc surprinzător de factorul uman. Ofițerul de credit, ca interfață a băncii, funcționarii prin mîinile cărora trece dosarul clientului, pot face diferența dintre o facilitare și o piedică în accesarea serviciului bancar. Dacă lipsa de profesionalism poate fi un băț în roțile clientului, excesul de birocratizare, lipsa de fluență și transparență a procedurilor transformă formalitățile într-un proces greoi și neplăcut pentru unii. Nevoia unui ghid procedural, etapizat și cuprinzător, pe înțelesul clienților, rămîne încă nesatisfăcută.
Viața cotidiană cu un credit imobiliar nu este nici pe departe atît de îngrozitoare cum aș fi crezut, ca om neîncrezător și pesimist ce nu depășește încă teama de o catastrofă imobiliară. Chiar dacă constrîngerea ratei lunare și mai ales perspectiva celor 20-30 de ani de datorii au un efect psihologic și generează momente de stres, regret, frustrare sau îngrijorare, impactul emoțional al creditului imobiliar nu este întotdeauna direct proporțional cu efortul lunar de achitare a ratelor, ci este puternic influențat de modalitatea de abordare a situației. Pentru a face față emoțiilor și stărilor negative, unii se ancorează într-o perspectivă constructivă, cum ar fi să privești creditul ca pe o provocare și ca pe un pas dintr-o etapă de maturizare, sau să insiști pe autoîncurajare și pe evitarea gîndirii negative. Alții, din păcate, ajung să resimtă creditul ca pe „o povară imensă“ și nu e de mirare că ratele ipotecare sînt printre principalele motive de stres ale românilor, așa cum reiese dintr-o anchetă realizată de TNS CSOP în 2012 despre atitudinea față de datorii.
În administrarea bugetului, creditul devine prioritar și, în funcție de gradul de îndatorare, strategia de gestionare poate să includă compromisuri și adoptarea unui stil de viață mai cumpătat decît pînă atunci. În același timp, crește importanța locului de muncă și a unui salariu potrivit nevoilor de acoperire a ratelor și a costurilor cu viața. Prin urmare, se investesc mai mult timp și efort pe plan profesional, în detrimentul timpului liber.
Nu în ultimul rînd, căutînd să aflu dacă intrarea într-o schemă de proprietate condiționată imprimă o normă diferită de apropriere a spațiului, am avut ocazia să constat faptul că un proprietar de locuință achiziționată prin împrumut nu se simte „mai puțin acasă“, chiar dacă realizează implicațiile relației de coproprietate cu banca. Asta pentru că, deși este conștient că „banca are întîietate și, în cazul unei probleme, e prima despăgubită“, o parte dintre condițiile recurente asociate conceptului de acasă sînt îndeplinite: stabilitate, siguranță, control, libertate, confort, intimitate, autonomie.
În final, merită precizat faptul că, în România, o mare parte a populației nu se califică pentru un credit imobiliar. În cadrul programului „Prima casă“ s-a încercat extinderea accesului la credite, însă chiar și în condițiile oferite, creditul imobiliar rămîne un mecanism de facilitare a locuinței inaccesibil majorității românilor.
Notă: Acest articol are la bază rezultatele cercetării „Case Vii. Diversitatea culturală a spaţiilor de locuit din Bucureşti şi împrejurimi“ publicate în volumul De la stradă la ansambluri rezidențiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureștiul contemporan. Proiectul Case Vii, realizat în cadrul Programului PA17/RO13 „Promovarea diversităţii în cultură şi artă în cadrul patrimoniului cultural european“ și finanţat prin intermediul Granturilor SEE 2009-2014, este coordonat de Asociaţia VIRA în parteneriat cu Asociaţia Mişcarea pentru Acţiune şi Iniţiativă Europeană și cu Muzeul Naţional al Ţăranului Român.
Oana Cristiana Iftode este cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, a absolvit Facultatea de Sociologie, Universitatea din București, şi are o diplomă de master în Antropologie şi Dezvoltare Comunitară şi Regională. Este autoarea articolului „O etnografie a locuirii în rate“, parte a volumului colectiv De la stradă la ansambluri rezidențiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureștiul contemporan publicat în 2016 la Editura ProUniversitaria (disponibil online la www.bucharesthousingstories.ro).
