„Noi, islandezii, credem în stafii” - interviu cu Yrsa SIGURDARDÓTTIR

Yrsa SIGURDARDÓTTIR este cea mai importantă scriitoare de romane polițiste a Islandei și a fost comparată cu Stieg Larsson, dar și cu Agatha Christie. Este inginer civil și construiește baraje - în timpul zilei, iar noaptea scrie romane polițiste complicate și palpitante, care sînt traduse în 30 de limbi și conduc în topurile de vînzări din toată lumea. Autoarea s-a aflat la București, prilej cu care și-a lansat două dintre romanele ei cele mai cunoscute - Suflete damnate și Cenușă și pulbere, ambele apărute recentla Editura TREI.

Sînteţi nu doar autoare de romane poliţiste, ci şi ingineră în domeniul construcţiilor civile. Cum reuşiţi să împăcaţi aceste două ocupaţii?

Nu este chiar atît de dificil pe cît poate părea la prima vedere, pentru că sînt două ocupaţii foarte diferite: seara, cînd mă întorc acasă după o zi de lucru şi mă aşez la birou să scriu, simt că m-apuc de o muncă cu totul diferită. În plus, cineva a spus că, întrucît sîntem atît de puţini în Islanda, cu toţii trebuie să facem două lucruri – dacă am avea doar cîte o slujbă, n-am reuşi să ducem la capăt tot ce trebuie făcut în această ţară.

Cînd aţi început să scrieţi? Şi cum de aţi hotărît să scrieţi romane poliţiste într-o ţară cu o rată a criminalităţii atît de scăzută?

Este o întrebare foarte dificilă, pentru că autorii pe care i-am avut în minte atunci cînd am hotărît să mă apuc de scris nu ar fi tocmai flataţi dacă i-aş pomeni. Pe scurt, am început să scriu literatură pentru copii după ce am văzut cît de slabe erau cărţile pe care fiul meu le primea de la un club de lectură la care era abonat. Erau nişte cărţi prost scrise şi la fel de plicticoase precum temele pentru acasă. Răsfoindu-le, m-am simţit motivată să scriu ceva mai bun. Aşadar, am fost inspirată de autorii de la fundul grămezii – ceea ce, din păcate, nu-i tocmai poetic sau artistic. Inutil să spun că Islanda, cu cei 320.000 de locuitori ai ei, are una dintre cele mai mici populaţii din lume şi, de asemenea, una dintre cele mai scăzute rate ale criminalităţii. De aceea, atmosfera din ţara noastră încă este foarte asemănătoare cu cea dintr-un mic oraş, chiar dacă în ultima vreme ne-am străduit să devenim mai cosmopoliţi. Aşa se explică faptul că între personajele din cărţile autorilor islandezi se stabilesc legături foarte complexe, care diferă extrem de mult de cele din romanele care au loc într-un mare oraş. Dacă la acest specific al relaţiilor sociale adăugăm nenumăratele peisaje stranii pe care le oferă Islanda – o ţară activă din punct de vedere vulcanic –, atunci obţinem un fundal nemaipomenit pentru nişte crime înfiorătoare şi captivante.

Care sînt autorii de romane poliţiste pe care îi apreciaţi cel mai mult?

După ce am început să scriu romane poliţiste, am încetat să-i mai citesc pe autorii care s-au dedicat acestui gen, pentru că nu voiam să fiu influenţată involuntar de ei. Dar înainte îmi plăceau foarte mult Minette Walters, Johnathan Kellerman, Ruth Rendell, Colin Dexter şi Ian Rankin. Inutil să spun că mi-a plăcut grozav şi Arnaldur Indri∂ason, un alt autor islandez.

Există o tradiţie a romanului poliţist în Islanda?

La noi, literatura de acest gen este relativ nouă pentru că, pînă mai acum ceva vreme, se publicau mai ales traduceri ale unor romane poliţiste străine. Dar, în cele din urmă, editurile şi scriitorii islandezi şi-au dat seama că romanul de suspans poate fi şi captivant, şi bine scris, iar cînd au văzut că acest gen se bucură de un succes masiv în rîndul publicului, fenomenul a luat o amploare nebănuită. Impresia mea este că, pentru autorii islandezi, genul acesta reprezintă un teren foarte fertil: atunci cînd începe un nou roman poliţist, un scriitor islandez poate fi sigur că nici un alt autor n-a mai avut aceeaşi idee sau una similară – ceea ce este foarte încurajator.

Crime, stafii şi umor 

Cum v-a venit ideea ca personajul principal al romanelor dumneavoastră, Thóra Gudmundsdóttir, să fie o avocată? 

Voiam să scriu o serie de romane poliţiste şi aveam nevoie de un personaj care să se poată implica în elucidarea mai multor crime. Din păcate, nu mă puteam folosi de o ingineră, întrucît e foarte puţin probabil ca, în activitatea sa, un inginer să aibă de-a face cu o crimă – darămite cu mai mult de una… Profesiile cele mai indicate erau: poliţist, jurnalist, criminalist, procuror şi avocat. Or, eu nu prea eram dispusă să colind secţiile de poliţie ca să aflu cum îşi fac treaba poliţiştii – în plus, nu cred că le-ar fi plăcut să le stau pe cap. Acelaşi lucru era valabil şi pentru celelalte profesii, mai puţin pentru cea de avocat, întrucît o foarte bună prietenă a mea este avocată şi s-a arătat dornică să mă ajute atunci cînd i-am cerut să-mi explice detaliile muncii ei. Aşa că am ales o avocată, şi cred că profesia aceasta se potriveşte cel mai bine modului meu de a gîndi – mi-ar fi fost mult mai greu să descriu procedurile unei anchete poliţieneşti, de exemplu.

Suflete damnate este un roman înţesat cu poveşti despre stafii. Credeţi că islandezii sînt mai receptivi faţă de acest gen de speculaţii?

Una dintre trăsăturile societăţii noastre, care ne diferenţiază de alte ţări occidentale, este credinţa foarte puternică în supranatural şi în fenomenele oculte. În romanele poliţiste a căror acţiune se desfăşoară în altă parte, acest element ar putea fi perceput ca o notă falsă, dar în Islanda, poveştile cu strigoi au fost monedă curentă din cele mai vechi timpuri. Şi lucrul acesta nici măcar nu este greu de înţeles: la noi, nopţile de iarnă sînt lungi şi foarte întunecate, iar relieful accidentat, presărat cu cîmpuri de lavă poate stîrni chiar şi imaginaţia unui simplu funcţionar al fiscului. Introducerea iluminatului electric nu a reuşit să estompeze caracterul înfricoşător al mediului natural, ci dimpotrivă, l-a accentuat pentru că, acum, bezna aşteaptă în tăcere dincolo de graniţa luminii. De aceea, poveştile cu strigoi reprezintă o formă acceptată de divertisment şi, de obicei, sînt considerate literatură de bună calitate – cu cît mai înspăimîntătoare, cu atît e mai bună.

În plus, dat fiind că Islanda nu a fost niciodată o ţară foarte religioasă, credinţele în fenomenele oculte, în elfi, stafii şi alte făpturi de genul acesta nu au fost blamate la fel de mult precum în ţările unde Biserica sau alte instituţii religioase le-au interzis în mod explicit. Noi, islandezii, am putut dintotdeauna să credem în stafiile noastre fără să ne simţim vinovaţi.

Aţi simţit că umorul negru al personajului este necesar pentru a contrabalansa morţile violente pe care le descrieţi în roman?

Cred că da. Şi cred că pasajele amuzante din romanele mele sînt asemănătoare popasurilor pe care le faci cînd străbaţi un drum foarte lung – cititorul are posibilitatea să ia o pauză de la întîmplările înfricoşătoare pe care le descriu. În plus, pe vremea cînd scriam literatură pentru copii, obişnuiam să-mi presar cărţile cu mult umor, şi mi-a fost greu să renunţ definitiv la acest obicei.

Islanda pare fundalul perfect pentru o poveste sumbră. Simţiţi cumva că, în romanele dvs., Islanda a devenit un fel de personaj de sine stătător?

Fundalul romanelor poliţiste are un rol foarte important în desfăşurarea intrigii. După părerea mea, într-un astfel de roman există trei elemente la fel de importante: intriga, personajele şi fundalul, care în cazul meu este Islanda. Şi mă simt foarte norocoasă că acţiunea romanelor mele se desfăşoară în această ţară care, după cum spuneţi, este fundalul perfect pentru o poveste sumbră. Succesul internaţional al cărţilor dvs. v-a schimbat cumva modul de viaţă? Da şi nu. Cu siguranţă mi-a schimbat programul şi m-a făcut să-mi administrez mai bine timpul, astfel încît să pot îmbina scrisul, călătoriile şi cariera de ingineră. Dar nu m-a schimbat foarte mult ca persoană, pentru că nu am mult timp să mă gîndesc la asta. În schimb, sînt foarte bucuroasă că am reuşit să ajung la un public mai nu-meros decît cel din mica mea ţară.

Aveţi de gînd să continuaţi seria personajului Thóra Gudmundsdóttir? 

Pe Thóra o aşteaptă multe alte aventuri. În islandeză deja au apărut alte trei romane din această serie: acţiunea celui publicat după Suflete damnate se desfăşoară în Insulele Vestmann, într-un sat de pescari din largul coastei sudice a Islandei, care a trebuit evacuat în 1973, din pricina erupţiei unui vulcan. În pivniţa unei case dezgropate de sub stratul de lavă sînt descoperite trei cadavre şi un cap retezat, iar Thóra trebuie să dezlege aceste crime vechi, plus una comisă în prezent, pentru a-şi salva clientul – ghinionistul care locuia acolo înainte, iar acum este suspectul numărul 1. Pe lîngă volumele din această serie, tocmai am terminat de scris un roman horror de sine stătător, care a fost publicat în decembrie şi s-a bucurat de un mare succes. A fost o pauză binevenită de la genul poliţist, însă acum am revenit la el, iar săptămîna viitoare voi începe un nou roman cu Thóra.

a consemnat Laurenţiu DULMAN