#MeToo și Don Giovanni
Metropolitan Opera din New York (Met) a anunțat în septembrie că Plácido Domingo renunță la toate colaborările viitoare cu instituția, în urma acuzațiilor de hărțuire sexuală făcute de mai multe femei, printre care și o soprană care a declarat că Domingo i-ar fi pipăit sînii. Talentul muzical și actoricesc strălucitor al lui Domingo a electrizat generații întregi de iubitori de operă. Poate că, la 78 de ani și după 51 de ani de colaborare neîntreruptă cu Met, era oricum timpul ca el să părăsească scena. Dar ce putem înțelege din această retragere forțată?
În urma anunțului Met, am primit mesaje de la doi prieteni (un bărbat și o femeie) cu care împărtășesc aceeași pasiune pentru operă. El mi-a scris: „Dilema principală este confruntarea dintre o accepțiune deontologică a eticii, ale cărei norme sînt valabile dincolo de spațiu și de timp, și o accepțiune relativă, în mai mare măsură legată de context“. Chiar dacă refuzăm să adoptăm relativismul etic radical, explica el, nu trebuie să ignorăm cu totul contextul în care presupusul comportament a avut loc. Mai mult, trebuie să ținem cont de faptul că conștiința etică – ceea ce oamenii consideră că ar fi normele etice – se schimbă de-a lungul timpului, chiar dacă unele principii fundamentale rămîn statornice. Și, conchide el, chiar dacă adoptăm o concepție non-contextuală a eticii, „mă întreb dacă persoanele acuzate nu sînt cu totul lipsite de drepturi. Acuzațiile anonime pot distruge vieți“.
Prietena mea a pus accentul pe faptul că Domingo are mai multe probleme. Pentru început, există o sumedenie de plîngeri, iar el s-a aflat într-o poziție de reală putere, într-o branșă faimoasă pentru abuzurile de putere. Dar cel mai rău, spunea ea, e că „atmosfera actuală, mai ales în SUA, amintește de linșajul public“.
Pentru ea, diferențele de opinie în astfel de situații sînt de natură geografică și generațională. „Generația noastră – tu și eu – avem o minte deschisă și ne ferim de judecățile generalizante“, a scris ea. Dar „generația fiicelor noastre e ahtiată după așa ceva“. Și, crede ea, în vreme ce perspectivele de carieră „în SUA, Australia și, bănuiesc, Marea Britanie, unde #MeToo are susținere“ sînt pentru Domingo sumbre, ea se așteaptă ca „Milano și Berlin să continue colaborările ca și pînă acum“.
Mai mult, a adăugat ea, un atare comportament a fost pînă nu demult acceptat, și Domingo a fost, fără îndoială, curtat el însuși intens de femeile care lucrau în aceeași branșă. În cele din urmă, la fel ca și în cazul altor staruri imperfecte, precum dirijorul Herbert von Karajan, „continuăm să admirăm opera geniului, separînd-o de ceea ce poate fi considerat «inacceptabil» în prezent“.
Comentariile prietenilor mei ridică o serie de probleme morale interesante. În primul rînd: ar trebui oare judecat comportamentul trecut al unui individ după normele actuale? Asistentul meu de cercetare, bunăoară, un tînăr de 24 de ani, nu are nici un dubiu și susține că „ceea ce a făcut Domingo era, moralmente vorbind, la fel de greșit atunci ca și acum, iar el știa asta“. „Faptul că atunci era acceptabil social ca bărbații să pipăie femeile nu este o scuză. Generația noastră nu este, pur și simplu, la fel de ipocrită ca a voastră.“
În orice caz, întrebarea-cheie e dacă Domingo chiar „știa asta“. Dacă un individ știa că ceea ce face e greșit, atunci el trebuie tras la răspundere, chiar dacă mai tîrziu. Dar dacă faptele lui erau uzuale în locul în care trăia la acea vreme, nu ar trebui să-l judecăm prea aspru.
De exemplu, studenții britanici au cerut înlăturarea statuilor unor personaje celebre ale secolului al XIX-lea, precum Cecil Rhodes (deoarece era un imperialist), Francis Galton (un eugenist) și Marie Stopes (care dorea să limiteze fertilitatea celor săraci) – și redenumirea încăperilor care le poartă numele. Ar trebui oare să apăsăm tasta Delete în cazul tuturor, așa cum au făcut regimurile comuniste care cenzurau referințele la liderii destituiți sau îi ștergeau din fotografii?
Unii vor spune că nu e vorba de eliminarea unor astfel de oameni din istorie, ci doar de refuzul de a-i glorifica. Și totuși, e esențial să îi promovăm, fie și numai pentru ca studenții să poată întreba „De ce glorificăm personaje cu asemenea idei?“ Cu această întrebare începe înțelegerea istoriei. Dacă nu ni se cere să înțelegem modul de a gîndi al unor Rhodes, Stopes și al altora, nu vom învăța istorie, ci doar lecții de morală.
Problema puterii este foarte complicată. Oamenii puternici (de obicei, bărbați) abuzează de poziția lor. Dar puterea este și atrăgătoare – mai ales cînd este acompaniată de șarm și de frumusețe, ca în cazul lui Domingo – și alții o pot vedea ca pe o oportunitate pentru propria carieră. Chiar dacă cei care dețin puterea trebuie trași la răspundere pentru felul în care o folosesc, trebuie să observăm aici și un aspect de „tîrguială“: ambele părți își pot dori lucruri diferite de la o relație ale cărei reguli nu sînt clare. Cîtă vreme nu abolim puterea, aceste tîrguieli vor face parte din viață.
Al doilea interlocutor ridică o altă problemă importantă: putem separa opera unui geniu de opiniile sau de comportamentul creatorului ei? E oare diminuată plăcerea de a asculta muzica lui Wagner de faptul că acesta era antisemit? Și gîndul că prietenia dintre Lewis Carroll și Alice Liddell ar putea fi de natură pedofilă ne face oare să citim Alice în Țara Minunilor cu mai puțină încîntare?
Oamenilor raționali le este ușor să separe opera de persoană. Dar asta e în răspăr cu o mare parte a gîndirii contemporane, care consideră că o operă de artă trebuie judecată în funcție de comportamentul moral al creatorului ei. Această metodă de evaluare minimalizează orice formă de artă al cărei creator ofensează sensibilitățile timpului, oricît de valoroasă ar fi această artă.
O problemă extrem de importantă, și în mod special relevantă pentru cazul Domingo, este cea a vătămării. Cît de departe putem extinde în mod legitim criteriul vătămării? A comite un act de violență împotriva cuiva înseamnă a vătăma acea persoană: violul depășește orice limită. Dar vătămarea se propagă dincolo de violența fizică. Niciodată nu am crezut în vechea zicală „Ciomagul mă schilodește, dar vorba nu mă rănește“. Vorbele pot răni. Cele mai dureroase amintiri din copilărie (și dintr-o bună parte a vieții mele adulte) sînt cuvintele care rănesc profund. De aceea, sînt de părere că susținătorii discursului care instigă la ură trebuie trași la răspundere.
Pe de altă parte, îmi amintesc vag că am fost eu însumi „pipăit“, într-un cinematograf, în adolescență. Pot spune răspicat că experiența nu m-a traumatizat. Cred de aceea că, atunci cînd avem de-a face cu episoade minore de „atenție nesolicitată“, atitudinea corectă presupune mai multă toleranță și mai puțină învinovățire. Dar acest punct de vedere este în tot mai mare măsură potrivnic spiritului vremurilor.
Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick.
© Project Syndicate, 2019
traducere de Matei PLEŞU
