Vedete tipizate şi visul celebrităţii
Românii au talent, X Factor, Dansez pentru tine, Fabrica de staruri, Vocea României, M-a făcut mama artist: dintr-odată, televiziunile româneşti au fost străfulgerate de ideea că trebuie să pună în prime time emisiunile-concurs clasificate în nomenclatorul internaţional sub numele de talent show-uri. E drept, miza pe ele vine din succesul pe care astfel de formate îl au în pieţe civilizate ca Marea Britanie, Olanda, Statele Unite. Dar, totuşi: cum schimbă peisajul public autohton, mentalităţile, toate aceste maşinării de produs vedete?
Într-o primă evaluare, răspunsul ar putea fi: mai puţin decît ar fi normal. Genul a fost propulsat în prime time-ul marilor televiziuni de cei doi Simon, Fuller şi Cowell, care sînt în primul rînd manageri de talente/producători muzicali. Pînă la această generaţie de talent show-uri, televiziunea se exersase, prin Big Brother sau Survivor, în generaţia spontanee a ceea ce a fost numit vedete cu steroizi: bărbaţii şi femeile au atins brusc o cotă de vizibilitate mare la astfel de programe, pentru ca ulterior să dispară destul de repede înapoi în anonimat, comparativ cu traiectoria mai lină a celebrităţilor autentice. Dar, cu Got Talent sau Idol, vedetele cu steroizi s-au transformat în găini cu ouă de aur, fiindcă în ţările în care se vînd şi se cumpără multe CD-uri şi se dau multe concerte, a cîştiga concursul TV e începutul, şi nu finalul carierei. Susan Boyle, cel mai cunoscut produs Got Talent, a vîndut în Marea Britanie peste nouă milioane de exemplare din albumul lansat după concurs de casa de discuri a lui Simon Cowell, album omonim cu piesa care i-a adus locul I (I Dreamed a Dream). Iar la asta se adaugă diferite deal-uri de reprezentare ale celebrităţilor apărute peste noapte cu branduri renumite.
În România, în schimb, discurile de aur s-au dat – cînd s-au dat – pe la 50 de mii de exemplare, şi toată piaţa muzicală autohtonă din 2009, anul lansării lui Boyle, însuma cam dublul vînzărilor de la albumul de debut al acesteia, adică 17,8 milioane de fonograme, conform unor date publicate de Capital.
Cu alte cuvinte, în România, concursurile muzicale sînt palpitante, dar le lipseşte un detaliu: muzica. Asta se vede şi la juraţi, care pînă la proba contrarie pot fi la noi multe, numai moguli ai producţiei muzicale nu. Şi, desigur, în ratinguri: s-a discutat mult despre faptul că Vocea României (PRO TV) e mai bună decît X Factor (Antena 1). Diferenţa de 2-3 puncte de rating validează această idee, dar fiecare dintre cele două show-uri a realizat cam între 5 şi 9 puncte, în timp ce Românii au talent a generat frecvent peste 20.
Asta ne duce într-un alt teritoriu, al altui tip de talente. Presa a început să se întrebe de ce Got Talent funcţionează atît de bine, comparativ cu concursurile muzicale. Un răspuns ţine de mecanismul concursului, care promovează de la scripcari maramureşeni la echilibrişti, break danceri şi o serie întreagă de alte tipuri de performeri (artişti e cam mult spus), care ştiu să facă altceva decît să cînte. Românii au talent e un spectacol acţional, fizic, apropiat de circ în accepţiunea glamour a acestuia, mai puţin calat pe ideea vocilor de aur scoase din anonimat.
Cum adică, nu facem artă pentru artă? Ierarhiile de la Got Talent şi alte concursuri nu sînt eterne, imuabile, de tip Festivalul Enescu? Sigur că nu, oricît s-a cîrcotit pe forumuri şi în presă pe tema asta. Televiziunea de succes lucrează cu ingrediente puternic emoţionale, contingente, care spun ceva publicului larg, şi nu cu ierarhii perene, atemporale. Un astfel de ingredient e, de exemplu, povestea personajelor, care n-are legătură cu valoarea artistică intrinsecă. În materie de personaje foarte vizibile, s-au purtat răţuştele cele urîte – Narcis Ianău, cel cu vocea subţire şi „copiii rîd de mine“ –, macho-ul hirsut, sensibil şi popular – Ştefan Stan – sau danbălanul simpatic – Andrei Leonte. Dar asta în zona de sus. Mai interesant e ce s-a întîmplat în cea a challengerilor, a celor rămaşi pe drum. Aici, cantitatea de personaje nestandard e copleşitoare. Şi de la dansatori de cartier la artişti populari şi romi impresionant de talentaţi, cu toţii vin din diferite zone umbrite ale României.
Chiar aici şi acum, dar un pic sub radar, popularele şi lipsitele de pretenţii concursuri de la TV produc o schimbare profundă de mentalitate. Inoculează în suburbii şi orăşele aflate în dezagregare ideea reuşitei rapide şi onorabile, visul celebrităţii, vag asemănător cu cel american. E drept, spre deosebire de acesta din urmă, aura conferită de talent show-uri e cu steroizi. Dar, statistic vorbind, nu are cui dăuna, într-o ţară în care singurul spectacol e de regulă depresia naţională, autoreferenţială, cocolită şi oglindită narcisist pînă a ajuns dandysm invers.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
