Segmentarea gunoiului
Dacă tabloidizarea presei nu mai e un motiv de dezbatere, ci o realitate, interesant devine modul cum se segmentează zona tabloidă a pieței. România urmează în linii mari trend-urile mondiale, dar cu observația că așa-numitele brand-uri quality sînt mult mai afectate.
Dacă în 2008, anul de vîrf al pieței media, publicații ca Evenimentul zilei vindeau peste 50.000 de exemplare, iar tirajul Libertății se apropia de 300.000, astăzi, Evenimentul vinde în jur de 12.000 de exemplare, iar România liberă, Adevărul sau Jurnalul, mai puțin de 10.000. Click!, cel mai popular titlu din România, a scăzut și el, recent, sub 100.000 de exemplare, în timp ce Libertatea distribuie aproape 59.000. Scăderea presei scrise, provocată și de migrarea publicului către online, e relevantă fiindcă, tradițional, jurnalismul serios se făcea, în România și nu numai, în marile cotidiene pe hîrtie. Nu e vorba, însă, doar de micșorarea vînzărilor, ci și de o degradare calitativă.
Fostele ziare de referință. Multe dintre ele subordonate politic și orientate către online chiar și atunci cînd mai au ediție tipărită, fostele quality-uri se văd cu ochiul liber ca o amestecătură de materiale serioase și aiureli tabloide. Impresia este accentuată de așa-numitele cross-uri, trimiterile către publicații din același grup sau partenere din josul home page-urilor. Pe Adevărul, găsești ceva mai jos de editorialele lui Andrei Pleșu informații provenite din Click! despre logodnicul mort al mamei unei domnișoare pe nume Anca Serea – și asta se întîmplă pe toate site-urile mari de informație; am ales Adevărul fiindcă este, probabil, cea mai relevantă publicație mare de pe piață, la ora actuală.
Alunecarea către tabloid reprezintă și o tentativă de adaptare a sumarului la noul mediu online. E drept, publicul de online vrea mai puțin politic și mai mult umor în principiu, dar rețetele internaționale gen Mic.com sau Vox.com arată că asta nu înseamnă neapărat tabloidizare.
Fostele televiziuni de știri și ficționalizarea politicului. Cu excepția Digi24 și, curios, a jurnalelor Antenei 3, știrile livrate de aceste posturi sînt din ce în ce mai puține, neconvingătoare și prost montate. Ceea ce contează sînt segmentele de talk-show din prime-time, unde analiștii-vedetă își debitează discursurile sectare. Aici se vede și un anumit gen de tabloidizare a politicului. Afilierea partizană se asortează cu un discurs simplist și violent, inaugurat de Antena 3 la Sinteza zilei, care în versiunea de început era o commedia dell’arte foarte bine repartizată pe personaje: Gâdea-ascultătorul, Stan-clovnul, Cristoiu-sapiențialul, Paler-titanul. Lucrurile s-au mai schimbat de atunci, dar asta înseamnă și că moderatori altădată respectați ca Radu Moraru sau Robert Turcescu au ajuns la periferia meseriei, cu un discurs de asemeni sectar și inflamat.
Scenariile, blufurile media și intoxicările puse în circulație de unii moderatori ficționalizează segmentele politice ale grilelor, pînă la punctul la care, în termenii lui Baudrillard, televiziunea trece din stadiul reprezentării malefice, al denaturării realității, în cel al reprezentării vrăjitorești, care maschează absența unei realități profunde, cu aspirații către simulacrul pur.
Marile show-uri, late night-ul și access-ul. Odată cu apariția la noi a formatelor de prime-time gen Românii au talent, ne-am adus aminte de faptul că divertismentul TV nu e în mod obligatoriu ieftin, tabloid, suprasexualizat sau scabros, chiar dacă nu e o afacere pentru intelectuali. Emisiunile de după-amiază și cele de după ora 23 au devenit din ce în ce mai mult așa. Trend-ul a fost dat de Accesul direct al Antenei 1, care a dus la repoziționarea lui Măruță, pe PRO TV (unde simptomatică e schimbarea de nume din 2013, din Happy Hour în La Măruță). În late night, acest gen de format monden s-a impus mai degrabă pe Kanal D, prin ceea ce se numea la vremea respectivă Cancan TV și a devenit ulterior Wowbiz. Emisiunile de acest tip au mai multe caracteristici comune: colportează, de regulă, pseudovedete și așa-numitele asistente. Cei cărora nu le e clar cu ce se ocupă, exact, acestea le pot găsi în dosare de proxenetism, la Parchet. Ingredientul principal al acestui gen de program e, pe lîngă scandalul obligatoriu, un anumit gen de umilire cu accente misogine a frumoaselor prezentate, pe de altă parte, ca dezirabile. Din acest punct de vedere, Capatos a depășit Wowbiz. La Kanal D, lucrurile se fac comparativ cu măsură, probabil urmînd indicațiile directorului de conținut, Fatih Salis, care vine dintr-o țară mai conservatoare cu valorile familiale și decența, Turcia.
Show-urile de nișă pe televiziuni mari. Dacă PRO TV-ul lui Adrian Sârbu, în primul rînd, dar și Antena 1 au meritul de a fi sincronizat piața TV românească cu mari formate globale ca Vocea României sau X Factor, o bună parte din producțiile care intră în ultimii ani pe post sînt formate ieftine, de amploare mai mică, mai potrivite pentru posturile fără mari ambiții din piețe dezvoltate. Multe dintre aceste formate funcționează mulțumitor și aduc beneficii televiziunilor care țin inevitabil ochii și pe costuri. Dacă comparăm încărcătura aspirațională a marilor talent show-uri cu ceea ce se întîmplă în Splash! Vedete la apă sau Ferma vedetelor, ca să nu mai vorbim de rateuri ca Lecții de viață, vedem diferențe destul de importante.
Site-urile cu enormități. Apariția unui nou val de site-uri pline de enormități, de la Expunere.com la Nationalisti.ro, se vede cu ochiul liber pe Facebook și nu numai. Am scris deja despre faptul că astfel de site-uri depășesc o jumătate de milion de vizitatori unici pe săptămînă. Deși s-a vorbit de propagandă rusească, aceste publicații distribuie de regulă denaturări grosiere sau invenții pure și simple, pescuite din surse obscure. Dacă tabloidele pe stil vechi se ocupă mai degrabă de (pseudo) celebrități, pe site-urile de tip nou apar povești cu trimitere (geo-)politică sau spiritualistă – chiar dacă aceasta din urmă înseamnă Arsenie Boca și leacuri miraculoase anticancer. Oarecum, site-urile de acest tip reinventează o tematică de anii ’90, cînd publicații ca Infractorul, Dracula sau Revista fenomenelor paranormale făceau ceva surprinzător de apropiat.
Dacă site-urile cu invenții sau trash TV-ul sînt fenomene globale, cvasi-dispariția presei serioase este caracteristică pentru România. Veștile bune, ca supraviețuirea Dilemei vechi, apariția Historia sau site-urile gen Casa Jurnalistului, sînt rare și de nișă pe acest segment. Presa cu pretenții de la noi nu a avut însă nici o tradiție centenară, ca în alte piețe, și nici banii necesari pentru a rezista în noul context de piață. Atunci cînd a venit criza, politicul nu a avut mari probleme în a anexa publicații altădată respectate sau jurnaliști cu reputație bună. TVR e-n perpetuă criză financiară, fără bugete de programe, iar PRO TV e controlat atent la costuri de noul management. Singurele vești bune ar putea veni, în anii următori, de pe nișele care au început să producă mici motive de optimism.
