Un sistem în cîrje

Pe 26 decembrie, în a doua zi de Crăciun, m-am nimerit la camera de gardă a Spitalului de Ortopedie Foişorul de Foc. În urmă cu cîteva zile alunecasem pe gheaţă şi mă împiedicasem de tradiţionalul stîlpişor care iese din asfalt acolo unde te aştepţi mai puţin. Rezultatul: un deget vînăt, un pic strîmb, şi o talpă umflată pe care puteam însă să calc cu ceva eforturi de voinţă. Totuşi, mi-am zis că n-ar strica o privire de specialist şi, eventual, chiar şi o radiografie ca să mă asigur că nu e nimic rupt. Zis şi făcut! La intrarea în spital, portarul, un ins cu mustaţă, stătea în chicineta lui de tablă şi fuma plictisit. Dinăuntru venea un vag iz de cafea făcută la fierbător sau cumpărată, la pahar, de la buticul din colţ. "Aveţi cameră de gardă?" Amabil, însă cu un zîmbet pe care ulterior l-am descifrat drept un pic enigmatic: "Sigur că da. Înainte şi pe stînga...". Şontîc-şontîc am ajuns în faţa uşii cu senzori, probabil o mai nouă achiziţie a spitalului. Aici, doi indivizi stăteau pe trepte şi împărţeau o sticlă cu vin, un Riesling de Jidvei, cu dopul vîrît înăuntru. Dincolo de uşă era linişte şi pace. Nu se auzea nici un urlet de pacient căruia i se îndreaptă oasele ca să se sudeze cum trebuie. N-am văzut nici bandajaţi sau oblojiţi în pripă care să aştepte cu priviri îndurerate să le vină rîndul la ghips. Nici un accident care să te impresioneze, ca acelea din filmele cu spitale de urgenţă. O zi perfectă pentru medicul de gardă! De fapt, cred că erau mai mulţi şi se tot fîţîiau de colo-colo, fluturînd radiografii. Un tinerel în blugi, probabil un rezident, care făcea nişte piruete graţioase. Un altul, îmbrăcat în verde, cu o alură de doctor serios şi respectabil. Şi o asistentă grasă, cu o privire iscoditoare. În sala de aşteptare erau cîteva băncuţe din lemn, ghişeul deasupra căruia scria "Internări" cu două computere shut down unde nu era nimeni şi vrafuri de radiografii aşezate pe rafturi sau pe jos. În faţa mea, încă două persoane. O femeie cu o mînă umflată, inertă, însoţită de un puşti care se juca cu brăţara ei din argint. Şi un nene negricios, un pic buhăit, cu mustaţa pe oală, care mergea cu un cadru, din cauza piciorului bandajat. Acestuia din urmă îi ţineau companie nevasta şi o rudă mai mult sau mai puţin apropiată. M-am aşezat la coadă, plină de încredere şi convinsă că va merge repede. După aproape trei sferturi de oră, femeia cu copilul a intrat în cabinet. Există şi o explicaţie: înăuntru mai era cineva care nu avea chef să iasă prea curînd. Între timp, negriciosul despre care am aflat că îl chema Titi vorbea la două telefoane mobile, pe rînd. Încerca să "aranjeze" ceva pentru a doua zi, ca să nu meargă la muncă. "Alo, Edi? Uite, am vorbit cu boss-ul ca să te duci tu mîine în locul meu la staţie. Nu-i mare lucru de făcut... e de livrat vreo zece navete de whisky şi vezi tu ce mai e p-acolo!" Se pare că Edi s-a arătat dispus să-şi ajute colegul la nevoie sau pur şi simplu cuvîntul "boss" a avut un efect imediat asupra lui. După vreo cinci minute: "Alo, şefu’? Vezi că io şi acuma îs la spital... da, la ortopedie. Să vedem ce mai zic şi ăştia. Am vorbit cu Edi. S-a oferit să vină el mîine în locul meu. Da, eu vin pe 31... vin şi cu piciorul în ghips, ce să fac? Stai liniştit că vin...". Mai trec vreo douăzeci de minute, timp în care nu se întîmplă nimic. Doctorii intră şi ies din cabinet. Rezidentul se învîrte ca un titirez. Privirile lor trec prin tine şi nu se opresc nicăieri. Ai senzaţia că sînt foarte ocupaţi, însă nu înţelegi care e ocupaţia lor. Iese asistenta şi mă ridică de pe scaunul din faţa unui computer de la "Internări". Tocmai mă pregăteam să-l deschid şi să joc un Solitaire. Nevasta îl boscorodeşte pe Titi. Înţeleg că se bucură că "a păţit-o". Ea a stat trei luni cu piciorul în ghips şi n-a ajutat-o nimeni la treburile casnice. "Te bucuri de răul altuia?" - mîrîie Titi şi iese, cu cadru cu tot, ca să fumeze o ţigară. Între timp mai apar două cupluri care par sănătoase tun. O fată brunetă se lungeşte pe banchetă, cu o privire pierdută. O doare. Prietenul ei, unul mic şi crăcănat, n-are răbdare. Măsoară cu paşi egali încăperea, după care dispare brusc pe unul dintre holurile spitalului. O altă fată blondă, ireproşabil machiată, butonează 3G-ul care îi cîntă la răstimpuri "Merry Christmas!". La asta se reduce toată atmosfera de Crăciun din sala de aşteptare. Iubitul ei, un tip cu o geacă roşie, e cel cu problema. Priveşte fix ceasul de pe perete şi mestecă gumă. Cei doi nu-şi vorbesc. Uşa cu senzori se deschide. Intră tatăl, 50 de ani, păr uşor grizonant, haine de firmă. "Un cărucior, am nevoie de un cărucior!" De niciunde se iveşte un infirmier cu căruciorul. Cei doi ies împreună. "Vezi Peugeot-ul ăla argintiu? Acolo!" Se întorc aproape imediat. În cărucior e fata, palidă, suferindă. Tatăl şi fata intră cu căruciorul direct în cabinet. Femeia cu mîna ruptă n-a ieşit încă. Să înţeleg că eu şi cu Titi nu reprezentăm urgenţe? Dar nu ne-a întrebat nimeni... Trebuia oare să venim la spital în Peugeot-uri argintii şi să solicităm cărucioare? Titi şi familia lui spun poveşti cu beţivi şi rîd. "Cred că într-o oră scăpăm!" - îşi dă Titi cu părerea. Mă uit la ceas. Au trecut două ore şi un sfert de cînd m-am lansat în această aventură. "Las’ că mergem acasă, pun grătarul electric, facem un grătar..." - promite nevasta lui Titi. "Îţi dau o ţuică... sau mai bine un whisky mic!" - îi zice Titi vărului sau ce-o fi fost el. Se întoarce prietenul brunetei însoţit de graţiosul rezident. Acesta îi face un semn cu capul domnişoarei de pe banchetă. "Haideţi!" Fata se ridică plină de demnitate şi dispare în cabinet. Se pare că acum acolo e full: femeia cu mîna ruptă, fata în cărucior, bruneta cu un prieten descurcăreţ. Mai trece o jumătate de oră, timp în care îmi vine să mă apuc şi să sar şotronul. De nervi. Iese asistenta. Ne studiază. Pe mine, pe Titi, pe tipul în geaca roşie, ultimul venit. Întrebare: "E cineva pe care nu l-a văzut domn’ doctor?" "Eu!" Băiatul în geacă roşie se repede cu pas sportiv spre uşă. Dă năvală şi Titi, mînuind sprinten cadrul. "Din partea mea, puteţi să intraţi toţi, da’ nu-s decît două paturi în cabinet!" Au trecut trei ore. Criza mea de nervi din sala de aşteptare e justificată. Vreau să reclam. Pe cine? Plec, cu coada între picioare, şontîc-şontîc, aşa cum am venit. La ieşire, portarul îmi face cu ochiul: "Nu trebuia să vă enervaţi! Dacă îmi spuneaţi de la început care-i problema, vorbeam io cu domn’ doctor să vă primească... Dar acuma, după ce aţi făcut scandal, mi-e imposibil!".