Şi părinţii se educă(uneori)

...Dacă nu taci, te trăsnesc! Te trăsnesc de nu te vezi! Şi nici una, nici două, jap, jap, copilul începe să urle, părintele îl pocneşte, părintele, din roşu de nervi, devine stacojiu, gata să facă o criză de apoplexie şi începe să zică mai apoi ceva de rudele decedate ale mamei copilului. Spre norocul limitat al acestuia, un şofer, taman oprit la stop, scoate capul pe geam: "Lasă mă, copilu’, ce ai cu el?" Tatăl, incitat de prilejul neaşteptat de harţă, începe cu injurii, cu gesturi, dă să sară gardul, să-i arate el lui, că cine mama mă-sii se crede de se bagă el în educaţia lu’ fiu-său, şi fiu-său zbiară şi şoferul înjură şi claxoanele claxonează şi şoferul demarează în trombă. Cum tatăl rămîne nesatisfăcut, îl mai pocneşte încă o dată pe micuţ. Secvenţa s-a petrecut zilele trecute în Bucureşti, undeva pe Magheru, la orele amiezii, dar e atît de banală şi de obişnuită peisajului românesc încît o poţi plasa, fără nici o urmă de ezitare sau frică de inexactitate jurnalistică, la orice oră, în orice parte a ţării, în orice oraş, îmbrăcată în orice formă de bunăstare materială. "Dacă nu-mi dai Cola, mă omor!", zbiară o fetiţă angelică, păr cîrlionţat şi gropiţe în obraji şi îşi şi pregăteşte saltul sinucigaş, de la înălţimile canapelei, drept în cap pe podea. Mama abia reuşeşte să o prindă, dar se alege cu un pumn zdravăn, dat cu toată ura angelică drept în nas. "Te urăsc şi vreau să mori", urlă în continuare îngerul isteric de 6 ani. "Şi nu am ce să-i mai fac", mi se plînge mama, pregătindu-se să îi toarne micuţei un pahar cu suc, doar, doar s-o calma. "Dacă nu-i dau, face crize, dacă îi dau, vrea mai mult şi mai mult..." Pentru că, din păcate, este o realitate. Mulţi tineri se avîntă pe drumul parental, fără să aibă nici cea mai vagă idee cu ce se mănîncă acesta, iar la scurt timp, se văd depăşiţi de situaţie, disperaţi că nu se mai înţeleg cu copilul, că nu mai au "ce să-i facă". Nu ştiu încotro să arunce vina. În România, educaţia se reduce încă, în majoritatea cazurilor, la simpla asigurare a dezvoltării fizice. Părintele vede astfel în "educaţie" în primul rînd o condiţie primară de asigurare a hranei, a locuinţei şi a îmbrăcămintei. La evoluţia psihologică, la partea de dezvoltare a personalităţii, sîntem încă total pe dinafară. Statistic, printre categoriile sociale modeste, se păstrează metodele de educaţie tradiţionale. Adică "taci că de nu, te plesnesc". La celălalt pol, pentru că există şi proasta creştere prin răsfăţ, se află cel mai adesea părinţii de carieră, cei cu situaţie materială bună, cei care, fiind foarte ocupaţi cu job-ul, consideră că e suficient să cumpere cele mai scumpe jucării şi să ofere copiilor cel mai luxos mediu, pentru a se fi achitat onorabil de datoria de părinte. Cît de educaţi sînt părinţii la noi? am întrebat-o într-o zi, căutînd materiale pentru un reportaj despre mamele adolescente, pe Martha Iliescu, preşedinta Fundaţiei "Copiii noştri". Conform unui studiu - "Cunoştinţe, abilităţi şi practici parentale în România" -, realizat la solicitarea UNICEF, mi se spune că pe un eşantion de 3000 de părinţi, prima concluzie este: în România părinţii n-au abilităţi parentale; unii au cunoştinţe, dar nu le aplică. Studiul arată că, deşi teoretic părintele ştie că nu are voie să-şi bată copilul, practic declară cu cea mai mare seninătate "doamnă, nici nu mi-am dat seama cînd i-am tras o palmă". "Din păcate se practică foarte mult această formă de Ťeducaţie»; consecinţele? Dintre cele mai rele. În clipa în care părintele ţipă, copilul se blochează, nu înţelege de ce se ţipă la el. Unui copil trebuie să îi explici. Cînd urli, va crede că ai ceva personal cu el, iar în clipa aceea orice comunicare se rupe. Încetul cu încetul, copilul se închide în el sau începe să mintă, să nu mai spună ce a făcut Ťcă iarăşi mă ceartă mama şi mă bate», iar această lipsă de comunicare distruge în timp o relaţie părinte-copil..." Fundaţia "Copiii noştri" este de altfel primul ONG din România care a început derularea unor programe de educaţie parentală, beneficiind de asistenţă tehnică şi financiară din partea UNICEF şi a Institutului Olandez pentru Îngrijiri şi Bunăstare. "S-a pornit de la faptul că în România educaţia părinţilor era o necunoscută, iar mentalităţile cu privire la nevoile de dezvoltare a copilului, învechite şi neconcordante timpurilor moderne." La început, activitatea Fundaţiei era organizată în mod spontan, cu părinţi din categoriile defavorizate. "Este tipic pentru aceste categorii să considere că nu au probleme, devreme ce nu le identifică." Programele se desfăşurau iniţial prin discuţii, pe teme ridicate de părinţi. Pe ordinea de zi apăreau întrebări de genul: "ce fac eu cînd el nu mă ascultă?". Metoda îi face pe părinţi să regîndească întreaga filosofie a educaţiei parentale şi să pună accent pe autocontrol, iar ideea de bază a acestui curs este că fiecare familie trebuie să îşi asume nişte reguli interne, limite care să poată fi stabilite împreună cu copilul, negociate împreună cu el. "Copilului trebuie să îi oferi alternative, iar cînd acesta alege, cînd încalcă regula, îi poţi arăta că nu a respectat exact ceea ce au hotărît împreună." El e mic şi nu înţelege? "Foarte greşit. Copilul înţelege de cînd se naşte, din primele zile de viaţă cînd îşi recunoaşte mediul şi ştie unde se află."